Agenţie de presa Infotag

CE AVEM, CE DORIM, CUM ALEGEM

    Structura, competenţele şi practicile reale ale autorităţilor publice,  relaţiile între autorităţile publice de diferite niveluri, sistemul electoral autohton sînt o temă nesecară de discuţii. De obicei mocnind, acestea devin îndeosebi înviorate în ajun şi în decursul perioadei preelectorale. Iar în atmosfera politică autohtonă se face deja simţit aerul preelectoral. Acum e timpul, cînd în societate discuţiile, printre care şi despre structura autorităţilor publice, despre eficacitatea lor, despre sistemul electoral etc sînt într-o stadie crescendă.    

Tînăra noastră democraţie, născută în procesul restructurării (ce, în fine, s-a soldat cu ruinarea fostei URSS), iniţiate de Mihail Gorbaciov, se dezvoltă şi evoluează în felul său. Pe unde, asemănător cu care-va dintre noile democraţii de aceeaşi origine, pe unde – cu democraţiile de altă origine, imitînd totodată pledoarea spre vechile modele europene/occidentale, fără a se preciza, care anume (franţuzească, britanică, nemţească, grecească, italiană, americană etc)? Dar, cum se vede din practica reală şi eficienţa acesteia, în lunga cale de la modelele străine şi pînă la dispoziţiile constituţionale, legislative proprii votate, iar apoi de la aceste dispoziţii pînă la cîmpul de activitate reală - politic, social – economic, ideea, scopul declarat suferit-a o mulţime de metamorfoze şi s-a soldat cu rezultatul, pe care realmente îl avem. Şi care unora le inspiră euforie, altora – disperare şi tristeţe, iar la ai treilea- căutări. Metamorfoza, retrăită de ţară în decurs de 17 ani, e caraghioasă: omida, care în imaginaţiile mulţimii urma să devină un fluture frumos, de fiecare dată se transformă în altă omidă, încă mai urîtă.

I. Ne putem aminti, că fosta RSS Moldovenească provine din URSS, la începuturi fiind o republică pur parlamentară, dar deja pluripartită. Apoi s-a transformat în republică parlamentar – prezidenţială, apoi, cu adoptarea noii Constituţii, în republică prezidenţial – parlamentară. Acum e din nou parlamentar - prezidenţială. Cam aşa e, după terminologia aplicată chestiunii. Cum e la esenţă - opiniile diferă. Dealtfel, fie în măsură diferită, cam la toate etapele se scria şi se vota avîndu-se în vedere una, pe cînd viaţa reală decurgea ceva mai altfel.

Se vede, aşa sînt  şi deprinderile. N-am auzit aprecieri univoc încîntate ori măcar de careva satisfacere atît de ceea ce am avut, cît şi de ceea ce avem. Unii, în număr necunoscut, tînguie după republica prezidenţial - parlamentară, alţii, tot în număr necunoscut, – după celălalt model. Dar tonalitatea dominantă a fost şi continuă să fie cu spirit critic faţă de ceea ce este la moment. Fie vorba de cum e scris în carte, fie vorba de practica reală. Şi dacă, în ceea ce priveşte structura şi atribuţiile organelor supreme de stat, au fost atîtea  schimbări, înseamnă, că întotdeauna existau motive, care au provocat grupările politice dominante la iniţierea şi votarea pozitivă a schimbărilor respective. Dar, dacă de atîtea ori am forfecat legea fundamentală, şi, la urma urmei, azi nu ne place nici legea, nici ceea ce se face sub acoperişul ei, e timpul, întîi, să ne punem întrebările sacramentale: de ce?, iar apoi – ce-i de făcut? Ca să punem un careva capăt, doritor, calitativ, acestor rătăciri infinite şi contraproductive.

Prima explicaţie la sacramentala “de ce?”, se pare, este, că legea de fiecare dată, fie în măsură diferită, se zămislea şi se vota reieşind (la momentul elaborării) din configuraţia deja real existentă a autorităţilor supreme ori spre care partidele şi personalităţile, ce erau la guvernare, tindeau (şi din rolurile, în care dregătorii respectivi se vedeau pe ei  înşişi în continuare). Iniţiatorii şi votanţii reieşeau, se vede, din premisa, că ei vor fi subiectul, în loc să se vadă, în primul, rînd pe sine obiectul aplicării legii, cum au zămislit-o. Pe scurt: Lege - sub personalitate, în loc de: personalitatea - sub Lege. Admiterea, că în acele posturi, pe care deja le ocupau sau spre care tindeau, pot fi şi alte persoane, iar puterea integral poate fi acaparată de alte partide/grupări politice, se vede,  ar fi fost interpretată ca o răzvrătire.

Dar şi mai caraghios. Pentru realităţile noastre a devenit o normă cotidiană a scrie în Lege una, dar, la nivel înalt politic, a promova real contrariul ori ceva, cu tot altfel. Prin Lege autorităţii concrete se atribuie funcţii şi responsabilităţi concrete, dar la acelaşi nivel, se acţionează cu depăşirea acestora, ori, conştient, benevol, cedîndu-se o parte din ele. Se declară principiul separării puterilor ca chezăşie a alegerii democratice, pe care am consfinţit-o constituţional, dar la fiecare pas se procedează contrar acestei declaraţii. Şi astfel de situaţie nu provoacă nici măcar nedumerire, nemaivorbind de revoltare, nici în societate, nici în cercurile politice. Adică, anomalia se acceptă ca ceva obişnuit, ca o normă!

Nu poate fi bine pînă cînd oamenii, pe care istoria (n-are importanţă în ce fel şi în urma căror circumstanţe) i-a desemnat în posturile cele mai înalte ale ţării, împreună cu partidele/forţele politice, pe care aceştea le reprezintă, ca ceva firesc acceptă neconstituţionalitatea şi abandonarea principiului fundamental al democraţiei în ocîrmuirea ţării. Nu poate fi bine nici dacă societatea civilă nu simte, nu vede nefastitatea acestei anomalităţi. Menţinînd o astfel de atitudine faţă de Lege, o putem preface pînă la infinit, dar nimic nu se va schimba atîta timp, cît  uzurparea de către o autoritate mai ambiţioasă (de fapt ambiţioase în limitele atribuţiilor legale trebuie să fie orice autoritate publică) a atribuţiilor constituţionale ale altei (altor) autorităţi supreme, altor ramificaţii de putere publică, nu va întîlni ripostă, atîta timp, cît alte autorităţi supreme (dar nu numai!) fără împotrivire se împacă cu lezarea suveranităţii, acordate lor prin lege, iar societatea tace şi o înghite cum este.

Prin urmare, în cazul ţării noastre şi reieşind din experienţa ei precedentă (scurtă – 17 ani - dar intensivă!), problema principală o constituie nu atît felul cum e scris în Lege, ci uşurinţa, cu care de fiecare dată, repetat, se depăşeşte norma scrisă, se admite abaterea de la aceasta. Dar şi mai mult, asentimentul total tacit cu astfel de practici, deprinderi, care vin din fosta URSS. Fac această trimitere, deoarece Constituţia Sovietică conţinea şi ea reveranţe frumoase democratice, însă practica le dă totalmente uitării: se trăia după legi nescrise, după principiul: “există opinia...(ecть мнение)”. Şi, se vede, societatea, clasa politică s-au deprins cu conveţuirile paralele a legii  şi a procedeului real cotidian (care, ca şinile căii ferate, nu se întesecţionează).

Să încercăm să privim la structura şi competenţele organelor supreme ale ţării altfel, de cît s-a obişnuit. Să punem întrebarea: care-s argumentele în favoarea prezentei structuri a autorităţilor supreme? De ce un stat, atît de mare ca SUA, poate fi condus cu succes, avînd Preşedinte al ţării, care comasează funcţia de conducător al statului, de promulgare a Legilor, adoptate de Congres cu conducerea activităţii organului executiv - Guvernului ţării? Fără Prim-ministru, fără o mulţime de viceprim-miniştri. Fără a recroi aproape fiecare an structura guvernului (chiar dacă  guvernarea a trecut de la un partid la altul, nemaivorbind de situaţia, cînd după alegeri partidul de guvernare nu se schimbă). În Europa Occidentală este cunoscută doar o singură ţară – Republica Federativă Germania, unde de rînd cu postura Cancelarului Federal mai există şi ce-a a Vicecancelarului (dar numai una singură). Se ştie de asemenea, că aceasta este o consecinţă a faptului, că după 1949 în această ţară nici o guvernare n-a fost monopartiinică. Întotdeauna a fost coaliţia de două partide şi postura de vicecancelar e ca o deosebire a liderului fracţiunii a doua din coaliţie. Dar acest, unic, vice cancelar este, concomitent şi automat ministrul de externe al ţării. Şi tot.

De ce pentru o ţară, care, după populaţie, numeric, e de 2,5 ori mai mică de cît statul american Ohio, e necesar să avem aparte Preşedinte al ţării (cu aparat de Preşedenţie de vre-o 100 oameni!) şi aparte  - Guvern, cu Prim-ministru, cu o sumedenie de viceprim-miniştri (care puţin ce decid, retezind doar cîte ceva din atribuţiile şi aşa modeste ale miniştrilor), cu o structură infinit variabilă, de parcă manipulăm un caleidoscop-jucărie pentru copii şi nu ne ocupăm cu guvernarea, căreia e contraindicat conjuncturismul de moment, impulsivitatea, ci din contra, ţara guvernată se simte bine în cadrul conservatismului pragmatic? Oare nici de cum nu e posibil şi raţional să fie altfel?    

Afară de răspunsul, că aşa e scris în Constituţie, e greu de închipuit, că mai există ceva convingător. Doar poate răspunsul, care nu se pronunţă în voce: aşa a fost conjunctura politică, cînd se scria şi s-a votat Constituţia, aşa a fost raportul de forţe în clasa autohtonă politică pe atunci. Adică nounăscuta Republică Moldova a avut atunci nenorocul, ca Constituţia să fie scrisă nu atît pentru viitorul ţării, cît pentru soluţionarea problemelor personale ori /şi de grup la moment existente a politicienilor. Spre deosebire de SUA, părinţii-fondatori ai căreia  au scris Constituţia pentru viitorul ţării. În condiţiile, cînd societatea aştepta apariţia unui Regat, independent, dar nu diferit la esenţă, de cel Britanic. Şi, ce-i interesant, statul acesta republican-democrat veţuieşte deja mai bine de 230 ani, progresează, găsind răspunsuri la provocările vremilor fără a avea Prim-ministru, viceprim-miniştri; cu modificări rare şi dozate a structurii Guvernului. Clasa politică a acestei ţări, societatea s-a acomodat modelului raţional, impus de către fondatorii statului independent. Poate şi la noi ar fi bine, ca măcar, modificările în Constituţie să fie operate pentru viitorul ţării şi nu pentru rezolvarea problemelor cotidiene a unor personalităţi ori grupări politice . Şi, poate, la elaborarea (dar şi votarea) lor să nu aibă acces, cei ce astăzi sînt la putere ori intenţionează (şi nu va fi în drept)  să fie acolo în decursul unui termen anumit după aprobarea modificărilor referitoare la structura şi atribuţiile autorităţilor publice supreme.

II. Dar particularităţile noastre moldoveneşti necesită nu doar schimbări constituţionale şi altă viziune asupra structurii autorităţilor publice supreme, dar şi luarea în consideraţie a maladiilor naţionale numite cumătrism, nepotism, nănăşism, clientelenarism şi invidia neagră, care-s capabile să submineze şi cea mai perfect gîndită normă de guvernare, fie în sfera politică, fie economică, fie social-culturală. În condiţiile ţării noastre şi a mentalităţii moldovenilor (concetăţenii de alte origini etnice au cam însuşit aceleaşi apucături urîte), e lipsit de sens să aşteptăm şi să mizăm, că ne vor apărea lideri  naţionali, care să curmeze influienţa cumătrismului, nănăşizmului, nepotismului, superioritatea devotamentului funcţionarului public unei persoane suspuse supra devotamentului cauzei cetăţeneşti etc în aranjarea şi efectuarea guvernării în orice domeniu. Cît de desperatoare n-ar părea această afirmaţie, prin ea nu se exprimă dispreţ, subapreciere ori lipsă de respect faţă de liderii partidelor, ci se constată o tristă (poate, chiar tragică) particularitate naţională.

În acest context, vrînd-nevrînd, apare ispita de a apela la o practică originală istorică a soluţionării problemei de astfel de gen. Iată un binecunoscut caz: după unirea Principatelor, experienţa de guvernare supremă prin avansarea unui lider autohton s-a terminat cu eşec ruşinos. Tovarăşii de idei, care l-au înaintat pe Alexandru Ion Cuza domnitor al Principatelor Unite a Moldovei şi Valahiei, după ce s-au confruntat cu încercările acestuia de reforme, necesare pentru ţară, dar nu întru tot benefice intereselor de grup, în continuare s-au consolidat cu opziţia conservativă, au făcut intrigi, ce s-au terminat cu lovitură de stat şi destituirea forţată a domnitorului.

Ţara, pînă atunci, fiind în permanentă guvernare instabilă, în zguduire, a rămas în această stare şi în continuare. Numai aducerea la domnie, iar apoi şi întronarea lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen ca Rege, treptat a pus capăt situaţiei de instabilitate politică, dezbinării naţionale, a dămolit ciorovăielile ce bîntuiau printre diferite grupări politice, a curmat, oricum, influienţa cumătrismului şi altor isme atît de îndrăgite şi înrădăcinate în spaţiul romano-moldo- vlahilor. Cu venirea lui Carol, ţara a început aşi veni în fire, pornind pe o cale de treptată prosperare, de promovare a diferitor reforme.     Sînt bine cunoscute şi alte exemple de efect benefic a atragerii unor străini (aşa zişilor variagi) la guvernarea ţării, cum a fost vestitul Riurik, cu mai bine de un mileniu în urmă în Rusia Veche. Ori din timpuri mai apropiate în aceiaşi Rusie. Este vorba de Ecaterina II, nemţoaică, care venind la tronul Împărătesc Rus, a pus capăt dezmăţului ce zguduia această ţară circa patru decenii (după decesul lui Petru I), prin guvernare iscusită şi independentă de năravurile elitei autohtone, asigurînd o dezvoltare cu succes a ţării, transformarea ei într-o forţă, cu care se socotea toată Europa.

Putem lua şi cîteva şi  mai proaspete cazuri: Adamcus în Lituania, Vike-Freiberga în Letonia, de  Saxa-Coburg în Bulgaria, aceştia, fiecare, în fond fiind cu rădăcini din ţara respectivă, au crescut, s-au educat şi s-au statornicit în alt mediu, unde nu sînt în favor relaţiile de nepotism, cumătrism, nănăşism etc, unde Legea cum se scrie aşa şi se interpretează (fără prezenţa fenomenului pe la noi numit „acoperiş înalt”), acestea devenind şi convingere şi deprindere. Pe cînd la noi rămîne puternică „umblarea cu oca mică”, cînd merge vorba de interesul politic, dar mai ales de afacerile  „clientelei” şi „iubitului şef”. Mă tem, că fără a atrage un „vareag” (de unde şi pe cine?) nu vom putea învinge „oca mică”. Şi vom fi doar capabili să continuăm pînă în eternitate exerciţiile deşarte cu modificarea Constituţiei (care, în fond, de fiecare dată trebuie să fie un eveniment excepţional) şi altor Legi, cu refacerea structurii Guvernului, cu plodirea posturilor de viceprim-miniştri etc. Dar cu păstrarea apucăturilor, care au devalorizat în trecut, devalorizează şi acum, vor devaloriza în continuare orice încercare de reforme în esenţă.
        
III. E destul de discutabil şi sistemul nostru electoral: formula (ori sistemul înaintării candidaţilor în deputaţi, precum şi „cenzul” parlamentar pentru un partid ) alegerilor, care, şi el, se tot modifică fără întreruperi. Şi, se vede, căutările idealului vor continua. Dar experienţa deja acumulată alimentează discuţiile şi îndoilelile, că ceia la ce am ajuns ne va asigura o funcţionalitate eficientă a democraţiei moldovene. Şi nu înzădar. În urma experimentelor şi modificărilor, la care s-a recurs anterior, începînd cu 1989, s-a atins un singur scop: aşa o distanţiere a deputatului de alegător (ori alegătorului de deputat?), încît azi ei nu se văd unul cu altul, de cît din cînd în cînd.. De regulă, atunci, cînd deputatul apare pe ecranul azuriu, dacă la moment alegătorul a venit în faţa televizorului şi a apăsat butonul. Ei nu comunecă direct. Şi e firesc, deoarece alegerile noastre nu presupun alegerea persoanei concrete deputat în circumstanţa concretă, ci votarea listelor.

Pentru cine personal şi-a dat votul (şi îl va da în continuare!) ţăranul din Corjeuţi, vameşul din Giurgiuleşti, pedagogul din Ungheni, medicul din Soroca, industriaşul din Bălţi,  funcţionarul municipal din Comrat, academicianul din Chişinău? Numeni nu poate spune. Căci se votează pentru Listă. Dar există o mulţime mare de profesii şi ocupaţii, există angajaţi şi şomeri, tineri şi maturi, pensionari şi studenţi, bărbaţi şi femei; există şi cei, care în căutarea mijloacelor de existenţă s-au pomenit hăt după hotarele ţării. Se poate oare vorbi, aprecia, că această multitudine de destinuri are o absolut unică viziune asupra problemelor ardente pentru fiecare, că există o coincidenţă, o suprapunere a lucrurilor, care-i frămîntă pe diferiţi indivizi? Cred, că ne dăm seama, să răspundem: coincidenţele, dacă şi există, ele nu predomină. Cu cine să comunice alegătorul (atunci, cînd îl frige pe el, nu atunci, cînd î-i este solicitat votul)? După cum î-s aranjate lucrurile la noi, o poate face cu Lista, căci pe ea a votat-o. Fiţi de acord, mai la cale e să discuţi cu persoana, căreia i-ai dat votul, ori poate nici n-ai votat-o (votarea e secretă!), dar la moment în Parlament circumscripţia e reprezintată anume de persoana, pentru care s-a votat aici la ulimul scrutin.

Nu merge vorba de existenţa ori de respingerea listelor de candidaţi, înaintaţi de către partidele politice. Vorba e de altfel de votare. Alegătorul va şti, ori va putea şti, dacă doreşte, ce persoană propune drept candidat în deputat un sau alt partid. În circumscripţia concretă alegătorul ar fi mai firesc să aibă posibilitatea să voteze persoana concretă şi nu Listele. Astfel, pe deoparte, ar apărea responsabilitatea viitorului deputat în faţa celor , care l-au ales anume pe el (dar nu numai în faţa celor, care l-au înaintat, cum real e astăzi!) , ar deveni real şi firesc dialogul neîntrerupt între aceste două părţi reciproc interesate una în alta fiecare zi, dar nu numai cu ocazia alegerilor. Pe de altă parte, fiecare partid şi-ar cunoaşte reala sa popularitate (ori lipsa acesteia) ori a programului său în circumscripţia ( teritoriul, localitatea) concretă, ar decide cu responsabilitate care probleme îşi programează (nu îndosit, ci public) să rezolve şi cum. În loc de show-uri deşerte ori manifestări înfumurate, menite nu să dea răspuns la întrebarea: ce să aşteptăm de la acest partid?, ci să ascundă lipsa unui răspuns atractiv la astfel de întrebare.

E riscant a afirma, că peste tot în ţările cu democraţii înaintate, tradiţionale putem găsi exemplu, care asigură o intersecţie eficientă între alegător şi deputat (pretendent la deputăţenie). Din simplul motiv, că aceste practici nu se prea popularizează de către mass / media autohtone. Relativ mai bine cunoscută e practica britanică, unde candidaţii independenţi nu prea se cunosc: societatea a înţeles, se vede, că pentru ţară e mai bine să ai guvernarea, pentru care îşi asumă responsabilitatea o forţă politică, cum sînt partidele  politice. Acolo în circumscripţia concretă alegătorul votează nu Lista partidului, ci persoana concretă (înaintată de către acest partid), pentru activitatea şi calităţile morale, civice ale căruia partidul respectiv şi-a asumat responsabilitatea, propunîndu-l alegătorilor. Astfel nu numai se asigură personalizarea puterii şi faptelor ei reale, văzute prin prisma necesităţilor, problemelor reale pentru circumscripţia  concretă, ci se soluţionează mai civilizat şi problema substituirii deputatului, căruia i-a fost retras mandatul înainte de termen (indiferent de cauză): mandatul nou nu revine automat următorului din Lista partidului, de fracţiunea căruia era ataşat predecesorul, ci în urma alegerilor noi, anticipate, care se petrec doar în circumscripţia respectivă.

Vor fi replici, că partidul de guvernămînt astfel pierde un mandat în parlament, avînd dreptul cîştigat în luptă legală la alegerile de rînd, în cazul apariţiei vacanţiei, ca urmare a înaintării deputatului de către acest partidt, de exemplu, într-o postură ministerială. Dar să ne punem altă întrebare: de ce în genere, avem un aşa aranjament caraghios, conform căruia nici Prim-ministrul, nici miniştrii (măcar o parte din ei) nu pot fi deputaţi? Dacă Prim-ministrul, unii ministri (să zicem, al economiei şi comerţului, de externe şi integrării europene, al finanţelor, al internelor, al protecţiei sociale, familiei şi copilului, al administraţiei publice locale, dar poate fi şi altă compoziţie) ar fi deputaţi, credem, că nu ar mai avea de suferit, domeniul, de care este responsabil ministerul concret , dacă ministrul va avea de petrecut o jumătate de zi în săptămînă la şedinţa plenară a Parlamentului. Dar de se întîmplă şi caz mai trist: odinioară a fost o relatare televizată din Marea Britanie, unde, urmare a decesului unui deputat laburist, au fost alegeri parlamentare anticipate parţiale, în circumscripţia, de la care acesta fusese ales în parlamentul britanic. Noul candidat laburist a pierdut alegerile. Poate pentru partidul laburist e neplăcut, dar e bine pentru alegători, căci ei au căpătat şi au folosit ocazia să semnaleze, că politica acestui partid a devenit mai puţin atractivă şi necesită corectări.  Şi aceasta e principalul pentru poporul alegător, dar nicidecum  faptul menţinerii (creşterii, micşorării) numărului de mandate pentru partidul, care pierde încrederea (ori o cucereşte). Semnalul de scădere a încrederii electoratului e problema pur a partidului respectiv.

Poate, totodată, astfel ar dispărea scenele înjositoare pentru, cum e scris în Constituţie,  „organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova”, cînd deputaţii cu lunile nu-i pot vedea pe Prim-ministru, pe miniştri la şedinţele plenare ale Parlamentului, nu le pot da întrebări, inclusiv şi usturătoare (poate şi neobiective, provocatoare - aşa-i viaţa şi lupta politică!) şi auzi răspunsuri din gurile lor. Cu tot respectul pentru persoana, care se numeşte, mi se pare, ministrul pentru legături cu Parlamentul, dar responsabil de ceea ce se face (ori nu se face) în ţară este Prim-ministrul, ministrul de domeniu, care trebuie sistematic să comunice cu deputaţii în şedinţa plenară, inclusiv şi cu cei din opoziţie. La urma urmei Prim-ministrul moldovean nu este mai limitat de timp, de cum a fost, să zicem,  Tony Blar, sînt John Brown, Angela Merckel ori Silvio Berlusconi etc, care personal  frecventează şedinţele legislativelor autohtone, intră în discuţii deschise, tet-a-tet, cu opoziţia, îşi apără public poziţiile, fără să se ascundă în spatele ministrului pentru legături cu parlamentul, ori ministrului-adjunct de domeniu.

IV. În Occident, spre integrarea cu care declarăm că tindem şi valorile căruia le declarăm ca exemplu pentru noi, există o procedură post electorală, povăţuitoare pentru politicienii moldoveni: propunerea de a forma Guvernul i se face partidului (fracţiunii parlamentare al acestuia), care a obţinut cel mai mare număr de mandate, chiar dacă acestea nu constituia majoritatea (50%+1 mandat). Similar şi în cazul organelor administraţiei publice locale. Şi dacă fracţiunea respectivă nu deţine majoritatea necesară – ea are timp rezervat pentru crearea coaliţiei. Dacă în acest răstimp nu izbuteşte să creeze coaliţia necesară, propunere similară se face fracţiunii, care în urma scrutinului s-a clasificat pe locul doi şi tot cu termen reglementat pentru declararea rezultatului.  Dacă şi aceasta nu dă rezultat scontat – se declanşează noi alegeri.

E o procedură simplă, dar clară. Ea permite să se ocolească intrarea în colizii umilitoare, ca cea cu Consiliul municipal Chişinău, cînd dintîi, nu se ştie cine (dar nici nu se ştie cine poate propune aşa ceva!) a propus  crearea coaliţiei necesare pentru alegerea Preşedintelui Consiliului municipal, unei fracţiuni, care în totalul alegerilor s-a clasat pe locul doi. Cu ce s-a soldat treaba, ştim. Dar cel mai curios e călcarea repetată pe dinţii aceleiaşi greble: odinioară rolul de lider nou al formării coaliţiei i s-a atribuit (dumnezeu ştie cum şi de cine) liderului fracţiunii, ce a obţinut cel mai mic număr de mandate de consilieri municipali la ultimele alegeri(!?).

La drept vorbind, coaliţia, care să-şi fi asumat de această dată responsabilitatea, ca atare, de funcţionarea cotidiană a acestui Consiliu, de-facto, de-jure, cum n-ai da-o, rămîne necunoscută publicului, alegătorilor. În orice caz, nu e dat publicităţii exsistenţa unui astfel de document. Încotro mergem, domnilor politicieni?  Cine, totuşi, este (va fi) responsabil de calitatea activităţii acestui organ, care partid (partide)? În care documente al Consiliului municipal este fixat faptul discompunerii coaliţiei precedente şi apariţiei noii coaliţii? Şi, îndeosebi: de unde a apărut şi care e necesitatea existenţei postlui de Preşedinte al Consiliului municipal? După cît ţinem minte, anterior misiunea de a prezida şedinţele şi ai organiza activitatea Consiliului municipal îi revenea Primarului. Şi se poate afirma fără rezerve, că şedinţele nu erau mai prost organizate şi mai puţin productive de cît după ultimele alegeri! Se vede, Legea permite aşa absurdităţi, iar Legislativul nostru nu se poate încumeta (nu găseşte de cuviinţă?) să o corecteze.
   
V. Orice alegeri, terminîndu-se, fixează un rezultat. Pentru unii plăcut, pentru alţii – nu prea, pentru ai treilea – desperare. Partidul, care a cîştigat alegerile, va prelua ori continua ţinerea guvernării, e în bucurie, cel (cei) ce au pierdut alegerile – cad în indispoziţie. Din poziţia de partid pierderea alegerilor este o dramă. Din poziţia societăţii rezultatul alegerilor generează o aşteptare neliniştită: cum va fi guvernarea după alegeri, ce se poate aştepta pozitiv de la opoziţie. În anii, care au decurs după 1990, am fost martori,cel puţin la două efecte legate de opoziţie. 

Primul. Perdanţii, de regulă, imediat după aflarea rezultatelor scrutinului purced la discreditarea acestora (uneori, din considerente nu prea clare, cu careva indolenţă atacă aceste rezultate şi cîştigătorii). Se desfăşoară o campanie zgomotoasă despre falsificarea rezultatelor, a proceselor verbale ale comisiilor electorale de sector. Dar nu cunoaştem nici un caz, cînd faptul, cum se afirmă nu rareori, falsificării buletinelor de vot, a proceselor verbale a comisiilor electorale de sector ar fi devenit obiect al iniţiativei urmăririi penale a făptaşilor. Cum poate fi explicat un aşa paradox?  Ca urmare, tărăncăneala goală atinge alt scop de cît cel mizat: se defăimează, se devalorizează însăşi alegerile, ca cel mai important, practic, singurul fel, instrument în mîna fiecărui cetăţean, prin care se asigură valorificarea dispoziţiei constituţionale: „voinţa poporului constituie baza puterii de stat”. De aici şi „apatia electorală”, şi ponderea scăzută a numărului celor ce merg la votare, şi atitudinea sceptică faţă de alegeri, ca faţă de ceva formal, ce nu influienţează mersul treburilor în ţară, în localitate.

Cine, care forţă politică a pătruns în enigma, care poate fi numită „alegerea Primarului de Chişinău”, ce a necesitat venirea alegătorului la urna de vot de şase ori!!! în decurs de doi ani?!!! Dar fără a şti răspuns la întrebarea:  „De ce?”, nu poţi aranja un plan de corectare a situaţiei, de atingere a schimbărilor mizate. Spre regret, sondajele nepărtinitoare nu sînt prezente în arsenalul politicienilor moldoveni.

Al doilea efect. Poate perdanţii procedează cum s-a expus mai sus din cauza atitudinii, de care se „bucură” pe la noi opoziţia. S-o spunem de-a dreptul: n-am avut , n-avem şi nu se ştie cînd vom avea cultura parlamentară, care atribuie opoziţiei rolul propriu ei. În această direcţie nu s-au prea făcut observate eforturi nici din partea fracţiunilor actuale ori precedente de guvernare, nici a celor ce le-a fost sortit să se pomenească în opoziţie. Dacă e să aruncăm o privire asupra practicii occidentale, observăm, că acolo opoziţia e un veghetor permanent asupra activităţii guvernării, critic necruţător şi ţepos al faptelor, al politicii acesteia.

La noi opoziţia e privită (şi nu numai de către guvernare, ci şi de o mare parte a societăţii, şi chiar a mass/media, care se declară independente) ca o asociere de leproşiţi, de indivizi, lipsiţi de raţiune, care numai amestecă guvernării şi nu-i capabilă la nimic constructiv. Am ajuns să i se replice opoziţiei, că nu înaintează iniţiative legislative. Cu toate, că realmente ea uneori înaintează astfel de iniţiative (firesc, fără succese), pe cînd nu asta, ci critica activităţii guvernării, a gafelor acesteia, a funcţionarilor publici din Executiv, precum şi a proiectelor de legi, înaintate de către Guvern şi de fracţiunea majoritară, e principala destinaţie a opoziţiei. Cu atît mai mult, că activitatea Guvernului lasă de dorit în serios, nu în mărunţişuri. Iar proiectele de legi se transformă în legi de calitate scăzută şi, nu în ultimul rînd, din cauza atitudinii negligente faţă de opiniile expuse de opoziţie. Am ajuns, ca în mass / media, care se declară independente, să se exprime revoltă faţă de critica Guvernării de către opoziţie: cică, ce mai critică şi aceştia? De ar fi fost ei la guvernare n-ar fi fost mai bine. Dacă reputaţi comentatori expun astfel de opinii, e trist tabloul, la care ni se propune (ori sîntem sortiţi) să ne uităm.

VI. Drept, că există  şi al treilea efect,  tot nu prea plăcut. Şi tot legat de problema opoziţiei. Aşa se întîmplă, că raportul de forţe în Parlament nu peste tot se află în coincidenţă cu cel din organele administraţiei publice locale. În astfel de situaţii apare problema, pe care unii au botezat-o „conlucrare între autorităţile centrale şi cele publice locale”. Realmente, subînţelegîndu-se altceva: aderarea fără rezerve la politica şi cerinţele partidului de guvernare ori, cum se zice în popor, „plecarea capului”. Dar, în aşa caz, alegerile locale ar deveni o ficţie.

S-ar părea: este legislaţie, care reglementează (fie relativ) clar competenţele, atribuţiile autorităţilor de orice nivel, principiile şi criteriile formării bugetelor de diferite nivele (unele şi aceliaşi pentru, să zicem, Cojuşna şi Bozieni, Bălţi şi Ungheni ori Cahul). Dar iată, că Guvernarea moldoveană s-a ciocnit cu situaţia, cînd alegerile în careva unităţi administrative locale  au fost cîştigate de forţele de opoziţie.

A urmat şi reacţia la această situaţie din Centru: pentru noi este absolut neclară situaţia referitoare la faptul, cum acum se va înfăptui conlucrarea autorităţilor centrale cu cele locale... noi vedem cum autorităţile locale în majoritatea raioanelor a trecut în opoziţie intransigentă autorităţilor centrale... Dar aceasta înseamnă opoziţie nu numai faţă de întreaga politică, promovată de noi, dar şi faţă de bugetul central...o aşa opoziţie dură este echivalentă autoizolării financiare (se face referinţă la faptul, că două treimi a necesităţilor bugetelor locale se îndestulează din contul bugetului central) – aşa ne-a relatat săptămînalul „Экономическое Обозрение” din 27 iulie 2007. Un fel de teatru al absurdului. O astfel de reacţie publică nu poate fi justificată chiar şi dacă ea provine din sentimentul de necaz şi nici de cum nu înseamnă poziţie practică.

E incredibil, că legislaţia bugetară a Moldovei, cît de imperfectă n-ar fi ea, referitor la mărimea surselor financiare pentru plata salariilor pedagogilor, medicilor, funcţionarilor publici locali, pentru  construirea ori/şi repararea drumurilor, şcolilor, comunicaţiilor subterane etc din raza ori interiorul unei localităţi (sat, oraş), prevede diferite criterii şi principii pentru cazurile, cînd alegătorii la alegerile locale au dat preferinţă candidaţilor partidului de guvernare şi altele, dacă în care-va teritoriu a cîştigat alegerile opoziţia parlamentară. Dacă nu-i aşa, ceea ce sa declarat, cam miroase a şantaj (chiar dacă nu asta s-a avut în vedere).

Ne putem noi oare închipui, că autorităţile Federale în Germania, guvernate de coaliţie, în care lider sînt creştini-democraţii, vor încerca să declare, că pămîntul Hannover va avea probleme în relaţiile cu bugetul Federal, deoarece alegătorii de acolo la ultimele alegeri locale au dat preferinţă social-democraţilor? N-au apărut astfel de colizii nici în Franţa, cînd la puterea supremă se aflau partidele gaulle-ste, iar marsilienii l-au preferat ca măr pe socialistul Francois Mitterand. Şi nu cred, că opoziţia de acolo a fost ori este mai trecută pe la biserică de cît în Moldova. Acolo este alta. Acolo s-au deprins (şi se împacă) cu axioma: rezultatul alegerilor trebuie acceptat aşa cum este.

Să ne amintim de reacţia conservatorului Winston Chyrchill (care a scos insulile Britanice din primejdia ocupaţiei hitleriste şi putea miza nu numai la o simpatie, ci şi la recunoştinţa alegătorului britanic), atunci cînd a aflat, că alegerile din vara anului 1945 au fost cîştigate de către laburişti: „Sînt mîhnit, dar accept cu respect alegerea supuşilor Magestăţii Sale Regelui Marii Britanii”. Că acest om s-a demonstrat ca politician exclusiv de ambiţios, nu se cer dovezi. Pur şi simplu, în Marea Britanie (Franţa, Germania, Suedia etc) exista deja pe atunci şi există acum înţelegerea tacită: prezenţa şi agresivitatea opoziţiei contribuie la menţinerea formei bune de luptă a partidului de guvernare (ori la schimbarea guvernării, dacă aceasta se manifestă incapabil să tragă învăţături din critica opoziţiei, să facă la timp diagnostica scăderii atractivităţii sale în faţa  alegătorilor).
   
VII. Legea şi practica democratică generalacceptată atribuie majorităţii drepturi foarte largi, inclusiv (dacă constitiue două treimi) să adopte Legea privind modificarea Constituţiei. Dar acest toiag (ori buzdugan) cere o mînuire cumpătată, chibzuită: nu în ciuda oponentului politic, ci în favoarea eficientizării în continuare a procesului democratic, în atingerea unei norme mai convingătoare, mai apropiată de doleanţele acelei mari şi diversificate multitudini, pe care o numim electorat. El, acest electorat, are cîteva milioane de feţe. Şi cu cît mai detaliat politicienii vor conoaşte doleanţele acestuia, cu atît mai viabil poate fi programul de guvernare.

În aceast context nu prea convingător arată compartimentul recentelor modificări a legislaţiei electorale, conform cărora a fost majorat plafonul de 7%, pe care trebuie să-l atingă partidele politice la alegerile parlamentare, pentru a obţine dreptul la mandate de deputaţi. Doar, că se urma scopul ca Parlamentul să fie cît mai puţin reprezentativ. Însă o astfel de percepere nu poate servi drept argumentare a plafonului ales. Se poate bănui, că scopul a fost: în condiţiile fărămiţării compartimentului de centru şi dreapta a palierului politic într-o mulţime de partide mici, mai puţin influiente, se va uşura menţinerea  ori chiar fortificrea poziţiei de guvernare a stîngii acestui palier.

E clară şi pare convingătoare excluderea normei, care anterior admitea alături de partidele politice, participarea la alegeri şi a blocurilor de partide. Chiar alegerile din 2005 au demonstrat ineficienţa normei excluse recent: blocul AMN a falimentat, practic, chiar a doua zi după alegeri (nici nu  măcar după anunţarea oficială a rezultatelor acestora). Pentru cineva, se vede, aflarea în bloc era necesară numai să obţină cîteva mandate în Parlament. Pe cînd blocul, (coaliţia)  apărut după alegeri cere o altă cultură politică, o altă percepere a ideii, care şi poate apărea doar sub presiunea necesităţii de a însuşi arta concilierii şi conlucrării, potolirii ambiţiilor, care nu corespund realităţilor.

Cît priveşte ridicarea plafonului de trecere în Parlament concomitent cu lipsirea blocurilor de dreptul de a participa în alegeri e lipsită de raţiune şi nu ne va duce ţara la bine. Confortabilitatea pentru partidul de guvernare (care n-ar fi el) nu înseamnă şi confortabilitate pentru ţară. Trebuie să decidem cu maturitate ce şi pentru ce jertfim.

Dacă e să luăm experienţa ţărilor cu guvernare democratică eficientă, putem apela la exemplul aceleiaşi Germanii, unde, după cît ştiu, plafonul discutat constituie 3%. Şi ţara n-a nimerit nici odată în situaţie de criză politică. Chiar şi în cazul cînd două dintre cele mai influente partide, care întotdeauna au fost în opoziţie unul faţă de altul, la ultimele alegeri au ajuns la finiş cu rezultate de o potrivă. Nu strică să trecem cu vederea astfel de experienţă şi să inventăm neapărat oticul nostru.

Aceste notiţe urmăresc două scopuri: astfel clasa noastră politică  poate şti, că există nu numai viziunea (viziunile?) ei asupra celor ce se fac şi cum se fac, dar şi pe la alegători. Pe de altă parte, poate sugestiile expuse ar provoca şi altfel de căutări întru atingerea schimbărilor benefice, de esenţă, nu de formă,  pentru tînăra noastră democraţie. Poate şi alţi alegători ar dori să-şi exprime opinia şi sugestiile asupra chestiunilor abordate, dar nu numai.
    

08 iulie 2008      Grigore Furtună