Comentarii
VA FI PROGRES SPECTACULOS ÎN REGLEMENTAREA TRANSNISTREANĂ?
Comentariu semnat de observatorul politic al Agenţiei INFOTAG, Anatol GOLEA.
Partea 2. Negocierile sînt posibile, rezultatul este incert
Despre întrevederea în curs de pregătire a Preşedintelui Moldovei cu liderul transnistrean se discută la Tiraspol, la Moscova, s-a vorbit la reuniunea în formatul «3+2» la Viena. Se vorbeşte mai puţin la Chişinău, care preferă să nu afişeze viitorul dialog cu “liderul regimului secesionist”, punînd accentul pe formatul «5+2».
În situaţia creată, aproape toate părţile sînt interesate de reluarea negocierilor şi nu este tocmai clar de ce acestea nu au fost reîncepute pînă acum. Interesul Chişinăului este incontestabil. Aceste tratative pot oferi şansa rezolvării conflictului, dar, mai ales, pot favoriza succesul la viitoarele alegeri parlamentare, pînă la care nu a mai rămas atît de mult. Pot fi încheiate chiar înţelegeri intermediare privind Transnistria şi asigurat electoratul de nevoia menţinerii elitei guvernatoare la Chişinău, pe motiv că doar aceasta ar fi capabilă să semneze documentele imediat după alegeri şi să rezolve problema definitiv. Apoi vor apărea circumstanţe noi.
Transnistria are nevoie şi ea de tratativele noi-vechi. La Tiraspol se ştie foarte bine că timpul este în favoarea Transnistriei şi se profită activ de orice ocazie de a trage de timp. Astfel, liderii constanţi ai autoproclamatei RMN trag de timp deja de 18 ani, ceea ce le permite să spună, pe bună dreptate, că în pofida statutului nerecunoscut al regiunii, o generaţie întreagă de tineri a crescut cu conştiinţa faptului că s-au născut şi au crescut în Republica Nisterană.
Mediatorul, OSCE, şi observatorii din SUA şi Uniunea Europeană sînt interesaţi şi ei de identificarea soluţiei, pentru a nu admite tensionarea situaţiei. UE are nevoie de un partener controlabil şi previzibil în persoana Moldovei. În plus, Bruxellesul este extrem de interesat de menţinerea stabilităţii şi stingerea focarului de instabilitate, pe care îl prezintă Transnistria, care există în imediata apropiere de graniţele UE, după extinderea acestora în est.
SUA, care au creat unilateral un precedent extrem de periculos prin recunoaşterea independenţei Kosovo, de asemenea nu doresc extinderea continuă a acestui precedent după principiul dominoului. Washingtonul a conştientizat tardiv riscurile ordinii instaurate în lume, care apar în legătură cu recunoaşterea Kosovo. Casa Albă înţelege că ceea ce s-a îmtîmplat în Abhazia şi Osetia de Sud, precum şi recunoaşterea de către Rusia, care a urmat, se poate repeta şi în alte regiuni. Aşa că SUA vor căuta să menţină numărul unor asemenea conflicte îngheţate.
Şi în sfîrşit, în situaţia politică nouă, Rusia are nevoie de negocieri şi de normalizarea situaţiei în jurul Transnistriei chiar mai mult decît părţile implicate în conflict. Ajuns într-o confruntare dură cu SUA şi cu Uniunea Europeană în probleme de principiu, noul Preşedinte rus, Dmitri Medvedev, este hotărît să dovedească Occidentului capacităţile pacificatoare ale Rusiei. De asemenea, el doreşte să demonstreze că Rusia îşi menţine influenţa în spaţiul postsovietic, acţionează într-un mod adecvat situaţiei şi poate aplica metode violente, dar şi politice pentru rezolvarea situaţiilor de conflict. Reglementarea transnistreană este tocmai exemplul în care Rusia poate să aplice metode alternative celor de forţă, schimbînd biciul pe zăhărel.
Nu întîmplător, presa rusă a reacţionat foarte energic la acţiunile Cremlinului în această direcţie. Anume presa rusă a scris că „Moscova a înregistrat miercuri un progres important în rezolvarea problemei transnistrene” şi invoca cuvintele lui Medvedev, că „are rost ca problema transnistreană să fie discutată chiar azi, există şanse reale ca ea să fie rezolvată”.
S-ar putea ca după preconizata întrevedere a lui Vladimir Voronin cu Igor Smirnov, ambii să se întîlnească cu Dmitri Medvedev şi să semneze, în prezenţa lui, anumite documente „privind măsurile de încredere” şi principiile viitoarei reglementări. Va fi un fel de efect „deja vu”, după exemplul din 21 iulie 1992, cînd Preşedintele Moldovei, Mircea Snegur, şi liderul tiraspolean, Igor Smirnov, au semnat în prezenţa Preşedintelui Rusiei, Boris Elţin, acordul de încetare a conflictului armat. Ei ridicaseră chiar cupe cu şampanie, gest pentru care Snegur mai tîrziu a atras nenumărate critici la Chişinău.
O atare întrevedere ar fi succesul cel mai important al negocierilor. În situaţia actuală, nu este cazul să sperăm la mai mult. Nu ar trebui să împărtăşim optimismul celor care cred că problema poate fi rezolvată mîine-poimîine şi că alegerile pentru Parlamentul Moldovei ar putea să aibă loc în condiţiile unei ţări reintegrate. Este ireal în virtutea unei mulţimi de cauze. În primul rînd, pentru că interesele participanţilor la negocierile în formatul «5+2» în privinţa obţinerii rezultatului final se deosebesc mult.
Rusia vorbeşte despre „negocierile privind reglementarea moldo-transnistreană în format trilateral” şi nu exclude posibilitatea de revenire la „Memorandumul Kozak”, pe care Chişinăul l-a respins în anul 2003 şi care prevedea edificarea unei federaţii asimetrice. Şeful MAE rus, Serghei Lavrov, a declarat chiar că „practic, toate părţile implicate în conflict acum sunt convinse că este necesară revenirea la principiile care în 2003 erau atît de apropiate încît puteau să devină înţelegeri”.
Totodată, Chişinăul nu admite orice federaţie şi vede posibilitatea de reglementare pe baza documentelor pe care Parlamentul Moldovei le-a adoptat prin consens în vara anului 2005. Este vorba şi despre un oarecare plan nou, pe care l-ar fi elaborat experţi moldoveni, dar care se ţine în mare secret. Cel puţin, funcţionarii moldoveni, în funcţie de situaţie, ba spun că un atare plan există, ba resping orice presupuneri în acest sens.
În plus, pe tot parcursul lunii septembrie, şeful statului, premierul, spicherul parlamentului, ministrul de Externe, ministrul Reintegrării tot au ţinut să-şi exprime ataşamentul faţă de formatul «5+2» şi au respins orice afirmaţii despre formatul trilateral. Chişinăul nu îşi poate permite nicidecum să rezolve problema în afara acestui format. Abaterea de la acesta ar însemna nesocotirea poziţiei UE şi SUA, care şi-au asumat rolul de observatori (dar nu imparţiali) în reglementarea transnistreană. Moldova care aspiră să obţină un statut nou în relaţiile cu UE şi să treacă la calitatea de membru asociat al acestei organizaţii, nu poate ignora poziţia Bruxelles-ului. Aceasta ar însemna să-şi înmormnteze aspiraţiile europene şi să rămînă în dependenţă totală de Rusia, cu riscul acceptării unui plan mult mai dur, decît „Memorandumul Kozak”.
Totodată, reprezentanţii Rusiei, inclusiv ambasadorul de la Chişinău, nu exclud posibilitatea de negocieri într-un atare format limitat. Fără să mai vorbim despre Transnistria, liderilor căreia un atare format le-ar conveni cel mai mult. Cei din Transnistria nu au auzit şi nici nu vor să asculte despre vreun plan moldovenesc nou, iar despre documentul privind principiile de rezolvare a conflictului, adoptat de Parlamentul Moldovei, cred că este impedimentul principal pe calea reglementării. Fără să critice „Memorandumul Kozak”, liderii tiraspoleni consideră că timpul acestuia a trecut şi că trebuie să se vorbească nu despre federaţie, ci despre recunoaştere. În ultima vreme, Igor Smirnov a afirmat în repetate rînduri că Moldova prima trebuie să recunoască independenţa Transnistriei. El aşteaptă un răspuns oficial la proiectul Tratatului de prietenie şi colaborare (între două ţări), pe care i l-a transmis lui Vladimir Voronin, pe 11 aprilie.
Smirnov, după ce a ridicat moratoriul la negocieri, a revenit la starea lui obişnuită. Delegaţia Transnistriei în Comisia Unificată de Control a cerut întărirea potenţialului pacificator în regiune, de frica „agresiunii Chişinăului”. Iar Smirnov, pe 17 septembrie, a serbat cu mult fast aniversarea referendumului de independenţă a Transnistriei, declarînd că în procesul de negocieri, pentru Transnistria a avut şi are o importanţă de principiu „egalitatea în drepturi a părţilor şi realizarea înţelegerilor încheiate anterior”. El a declarat, de asemenea, că Transnistria „are mai multe drepturi şi juridice, şi economice, şi istorice, şi reale pentru recunoaşterea statului”.
Astfel, este cert că nu este cazul încă să vorbim despre tratative cu rezultate. Ca întotdeauna, Chişinăul şi Tiraspolul trebuie să convină asupra principiilor de reglementare general acceptate, dar cel mai puţin depinde de ei. Problema transnistreană se rezolvă în bloc cu alte probleme globale şi este prematur să se afirme, deocamdată, că dezlegarea ar fi aproape. Mai ales că este greu de exclus sau de desconsiderat poziţia vreunui participant la formatul «5+2». Iar actualele relaţii ale Moscovei cu Bruxellesul şi cu Washingtonul sînt de aşa natură că orice variantă de rezolvare rusă va întîmpina rezistenţa înverşunată a Occidentului. Şi viceversa.
