Comentarii
GRIGORE FURTUNĂ
Un timp c-unele se duce, cîte le-a adus cu el.
Ş-alt timp altele aduce, osăbite ş-în altfel.
Unul vine şi desface cîte celalt a făcut
Ş-altul vine, iar preface din plăcut în neplăcut.
Anton Pann „despre timp şi despre vîrstă”
Cam un an în urmă, pe la sfîrşit de ianuarie - început de februarie, într-un material plasat pe site-ul www. infotag. md /comentarii/ (11. 02. 2008) scriam: ”În sfîrşit, a luat sfîrşit (ertată fie-mi maniera expunerii), ceea ce prin spaţiul postsovietic, de care aparţinem şi noi, s-a obişnuit să se numească Sărbători de Iarnă. Este vorba de o convenire tacită asupra unei noţiuni, care se poate atesta drept categorie de tranziţie, fiindcă în realitate orice sărbătoare îşi are nume propriu şi nici într-un calendar laic sau bisericesc nu vom găsi sintagma: Sărbătoare (Sărbători) de iarnă. Însă în cel bisericesc vom găsi menţiune aparte despre sărbătoarea creştinească Crăciunul şi aparte despre Sfîntul Vasile (coincide cu Anul Nou pe stil vechi). Aparte, în calendarul oficial, este ceea ce, din considerente politice şi în scopuri ideologice, de către Puterea Sovietică a fost decretat ca sărbătoare, sub denumirea Anul Nou, pe stil nou (în continuare - Anul Nou). Acestuia i se atribuiau multe elemente asemănătoare cu cele proprii serbării Crăciunului (cu excepţia aspectului pur bisericesc) şi unor din cele proprii serbării acestei date pe vechi (la Sf. Vasile). Este bănuială, că miza a fost: contrapunerea Crăciunului, substituirea, îmbrîncirea acestuia din viaţa spirituală, expulzarea din deprinderile lumii, sub o formă, care să nu bată la ochi, care să creeze iluzia, că anume aşa e normal. Cu toate, că serbarea Anului Nou n-avea nici conţinut ideologizat”.
Aici voi face o succintă abatere de la acel text pentru a ilustra presupunerea dată. Vestitul savant-fizician, academicianul Boris Rauşenbah (Rusia), în cartea amintirelor sale „Postscriptum”, îşi aminteşte din copilărie: „La Crăciun neapărat se împodobea bradul, acesta mai pe urmă s-a transformat în bradul de Anul nou. Guvernul nostru sovietic a admis, că un careva timp se va serba şi Crăciunul şi Anul nou, fiindcă religia pătrunsese prea adînc în viaţa oamenilor. Dar pe loc s-a recurs la un făţarnic şiretlic (în original: был сделан ход конем – m.m.): prin decretul Guvernului Crăciunul şi vacanţa de Crăciun se serbau după stilul nou calendaristic, iar de către biserică – pe vechi, din care cauză se crea iluzia, că Crăciunul şi vacanţa de Crăciun erau zile nelucrătoare, dar coincideau nu cu cele ortodoxe, ci cu cele europene. Astfel ortodocşii lucrau, învăţau şi aceasta s-a făcut din adins – precum că nu se interzice, serbaţi, poftim, însă aşa cum s-a trecut la stilul nou şi sărbătorile s-au pomenit în stilul nou. Logică de fier”.
O mică precizare: trecerea Rusiei, ca stat, la stilul nou calendaristic a fost decretată de către Guvernul Provizoriu al Republicii Ruse, venit la putere în februarie (pe stil vechi) 1917 (adică, pionieratul nu revine autorităţilor sovietice). Decretul prevedea indicarea, alături de data în stil nou, a datei corespunzătoare în stil vechi, în paranteze. Abia în ianuarie 1918 autorităţile noi au decretat repetat trecerea la calendarul gregorian (folosind altă denumire: calendarul est-european) limitînd indicarea în paranteze a datei vechi numai pînă la 01 iulie 1918.
Oricum, chestiunea calendarului gregorian nu a fost trecută cu vederea de către Biserica Ortodoxă din Rusia. Sinodul acesteia în ianuarie 1918 a luat-o în discuţie şi a decis: „Deocamdată Biserica în viaţa de toate zilele trebuie să se folosească de stilul vechi”. Publicităţii a fost dată argumentarea, care invoca imposibilitatea, din considerente canonico-bisericeşti, de a lua o decizie rapidă de către Biserica rusă fără consultări asupra chestiunii cu toate Bisericile autochefale impune păstrarea calendarului iulian în toată deplinătatea în Biserica Ortodoxă Rusă. Adică ideea n-a fost acceptată, dar nici n-a fost respinsă. Ulterior, în 1923, chestiunea calendaristică a fost examinată de către Sinodul de la Constantinopol al Bisericilor Ortodoxe. Pentru a nu admite coincidenţă cu (adică a nu recunoaşte) bulla lui Gregore al XIII la acest Sinod s-a decis admiterea spre folosinţă a calendarului nou iulian, care, practic, nu se deosebeşte de cel gregorian. Şi în anii ce au urmat, un număr mare de Biserici autochefale Ortodoxe, inclusiv cea Română, au trecut la folosirea calendarului nou iulian, care practic reprezintă aşa zisul stil nou. La moment au mai rămas doar trei Biserici Ortodoxe (inclusiv cea Rusă), care continuă să păstreze calendarul iulian.
După ianuarie 1918 (şi după 1923), relaţiile dintre Statul sovietic şi Biserică Ortodoxă Rusă (mai corect – Biserică, Moscheie, Sinagogă etc), dar şi mai mult – atitudinea acestui stat,în particular, faţă de Biserica Ortodoxă, a acaparat o aşa origine, un aşa conţinut, înrucît tema calendaristică, a incomodităţilor pentru omul de rînd (se are în vedere – enoriaş, adept al credinţei creştine), generate de diferenţa dintre calendarul folosit în fosta Uniune Sovietică de către stat şi cel folosit de către Biserica Ortodoxă Rusă şi-a pierdut actualitatea, iar cu timpul, se vede, a fost dată uitării. Aceste menţiuni sînt necesare în cazul ţării noastre, de vreme ce începînd cu 1812 (ba chiar de prin preajma lui 1790, dacă să luăm în cosideraţie pretenţiile şi ilegalităţile, admise pe atunci de către autorităţile Statului Rus şi de Biserica Ortodoxă Rusă referitor la Biserica de aici --fie Mitropolia Moldovei şi a Munteniei, fie Eparhia (Episcopatul) Chişinăului şi a Hotinului, fie actuala Mitropolie a Moldovei), aceste meleaguri de-facto, cu mici intervale, pînă în prezent se consideră parte al declaratului spaţiu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Fapt, necesar pentru a conştientiza situaţia şi evoluţia (mai corect – lipsa oricărei evoluţii în chestiune) pentru meleagurile noastre, precum şi complicitatea deosebită a problemei, ce a fost abordată acum un an şi rămîne actuală în continuare (anume această circumstanţă impune necesitatea reluării repetate a discuţiei).
Nu vom încerca să ocolim constatarea, că astfel (dar şi prin aplicarea altor metode, mai puţin respectabile), din punct de vedere propagandistic, precum şi a ateismului belicos, un anumit rezultat a fost atins. Poate, nu în proporţia dorită. Cu o mare diferenţă între sat şi oraş.
Nu vom anatemiza şi nici nu vom cînta osanale trecutului. A fost cum a fost. Percepem Istoria lui reală (nu scrisă conjuncturist) aşa cum a fost, nicidecum – în redacţie îndemînă tendenţioşilor adepţi ai unei sau altei variaţiuni de interpretare a prezentului ori trecutului politic. Nu-i vorba de respingere sau acceptare a interpretărilor. Însă nu mai puţin necesităm o descriere lucrurilor şi evenimentelor ce au fost, aşa cum ele au fost. Astfel căpătăm posibilitatea de a înţelege de ce şi cu ce ne-am ales din trecut, care-i originea şi complicitatea problemelor, pe care urmează să le rezolvăm şi pe care n-are rost să le trecem cu vederea, de parcă ele nu există.
Cel mai important se pare faptul, că din cele mai înfundate adîncuri istorice ştim: Statul şi Biserica, cam întotdeauna şi cam peste tot, în particular în chestiunea calendaristică, promovau una şi aceeaşi. Deşi nu întotdeauna fără fricţiuni, conflicte. Uneori reformele, schimbările se soldau cu dezbinări şi sciziuni. Dar deoarece, de regulă, în stat domina o singură Biserică, credinţă (altele fiind numeric neînsemnate, erau lăsate fără atenţie, iar, în cazul celor atestate eretice, activau în ilegalitate şi erau supuse prigoanei sau se aflau în refugiu), ea fiind sub ocrotirea statului, unitatea şi concordanţa se păstrau. Chiar şi în cazurile separării Bisericii de stat.
Aşa a fost pînă la apariţia statelor cu o ideolgie statală răspicat şi agresiv pronunţată ateistă. Aceste state manifestau nepăsare, ba mai mult – chiar dispreţ faţă de doleanţele oamenilor credicioşi ori simpatizanţi ai Bisericii şi, firesc, faţă de însăşi Biserică, formal camuflîndu-se sub scutul libertăţii alegerii (conştiinţei şi credinţei). Aceasta în deplin s-a demonstrat în cazul fostei URSS (cu mică excepţie pentru perioda războiului din 1941-1945 cu Germania şi la chindie de perestroică). După cîte ştim, n-a existat nici iniţiativă de dialog între Statul sovietic şi Biserica Ortodocxă în contextul incomodităţii pentru creştini, generate de trecerea statului la calendarul de stil nou şi folosirea de cea mai numeroasă Biserică din ţară a calendarului de stil vechi. Astăzi rămîne să procedăm ca deştepţii, care din istorie trag învăţături, inclusiv şi imparţiale, lipsite de ambiţii şi demagogie..
În continuare descrierea va urma după textul publicaţiei din anul trecut, cu suplimentări şi careva modificări. Deci, în oraş, unde ideologia ateismului belicos a cunoscut succes dominant, cu timpul serbarea venirii Anului Nou a ocupat locul predestinat de Puterea Sovietică. Pe cînd Crăciunul se serba de un cerc tot mai restrîns de enoriaşi, creştini şi compătimitori ai Bisericii Ortodoxe. În calendarul acelui stat, firesc, nu exista zi oficial nelucrătoare ca sărbătoare a Crăciunului. Dar deprinderile, forţa tradiţiilor, în pofida atitudinii negative a oficialităţilor, n-au disărut totalmente. Drept ilustrare poate fi vînătoarea (binecunoscută celor de generaţia mea) organizată de către administraţiile întreprinderilor, rectoratele instituţiilor de studii superioare şi medii speciale în zilele sărbătorilor bisericeşti şi îndată după acestea, precum şi sancţionarea absenţilor la lucru, la studii în aceste zile.
La sat, cum s-a obişnuit din moşi-strămoşi, lumea continua să serbeze (cu pregătire prealabilă respectivă) aparte Crăciunul (pe vechi) şi aparte pe Sf. Vasile (Anul nou, pe vechi). Cu respectarea ritualurilor moştenite. Poate, în careva cazuri, cu unele simplificări. Elita sătească, creasta partinică de atunci, dintîi serba venirea Anului nou, apoi (poate doar cu rare excepţii), peste o săptămînă, de rînd cu creştinii – Crăciunul. Ce-i drept, că fără frecventarea lăcaşului sfînt. Fie din convingere, fie din teama pedepsei. Iar încă peste o săptămînă – şi Anul nou, pe vechi.
„Вроде не ленивые и могли бы жить,
им бы понедельники взять и отменить”.
Песня „Остров невезения” (cîntecul „Insula Ghinionului”)
...Au trecut anii, a dispărut şi ţara şi orînduirea politică, care a dominat pe aici asupra noastră aproape jumătate de secol. Ateismul nu mai este ideologie agresivă de stat. Însăşi statul, prin Constituţie s-a proclamat ca deideologizat. A revenit descătuşarea, şi-au redobîndit libertatea şi demnitatea credinţa şi sărbătorile religioase. Prin Lege (Codul muncii) Crăciunul, Paştele, Paştele Blajinilor au fost decretate ca zile de sărbătoare nelucrătoare.
Dar n-a dispărut, nu putea şi, se pare, nici n-ar fi trebuit să dispară absolut tot. Astfel a rămas ca serbare laică venirea Anului Nou pe stil nou: ziua 1 ianuarie tot e decretată ca zi de sărbătoare nelucrătoare. E cazul să menţionăm, că, în deceniile ce au expirat, serbarea venirii Anului Nou a devenit, un eveniment festiv, practic, în toată lumea creştină ori orientată spre creştinism (Europa, o bună parte a Africii, ambele Americi, Australia). Aici şi ne apropiem de problema, propriu zisă. Mai precis, de anumite ipostaze ale ei.
Primo. Prin acelaşi Cod al muncii, Guvernului i-a fost delegat dreptul „să transfere zilele de repaus (de lucru) în alte zile” sub motivaţie destul de arbitrară: „în scopul utilizării optime de către salariaţi” a acestor zile. Ştim, că aceasta nu este adevărata motivaţie, ci o camuflare nereuşită, menită să legifereze practica odioasă a declarării ca zi de repaos a unei (sau a două) zile de lucru, ce cad între zi de sărbătoare nelucrătoare şi zile de repaos calendaristice (sîmbătă, duminică). Cu compensarea prin declararea ca zi de lucru a căreiva (cărorva) sîmbete în perioada ulterioară a anului. Dar ne-am deprins să camuflăm, să nu numim lucrurile pe nume propriu, să facem fum.
Să examinăm în acest context transferarea de către Guvern a zilelor de lucru 31 decembrie 2007, 2, 3, 4 ianuarie 2008 în alte zile (29 decembrie 2007, 26 ianuarie, 16 februarie, 15 martie 2008). E greu de închipuit o metodă de evaluare a utilizării optime de către salariaţi a celor patru zile transferate în nelucrătoare. Şi de ce, precum şi întru cît, în cazul ne recurgerii Guvernului la dreptul, delegat prin art. 111, alineatul (5) din Codul muncii, a crescut optimalitatea utilizării zilelor de repaus şi celor de sărbătoare nelucrătoare? Poate că statistica naţională dispune de un instrument respectiv şi a şi calculat deja aceasta?
Sînt convins, că pînă la luarea unor astfel de decizii, n-ar fi de prisos încercarea unei estimări: cam cît va costa o astfel de „optimizare a utilizării”. Asta s-ar putea face relativ uşor, recurgînd la indici sintetizatori. Cum sînt, bunăoară, indicii rulajelor băneşti în conturile bancare ale agenţilor economici. Atît efectivi, cît şi estimativi. Nouă, muritorilor, nu ne sînt accesibile astfel de date. Dar pentru Banca Naţională ar constitui un fleac să arate care a fost real eficienţa comparativă, să zicem, zilei de lucru bancare 29 decembrie 2007. Şi cît a cîştigat (ori a pierdut) Moldova ne lucrînd la 31 decembrie 2007, 2 – 4 ianuarie2008. Folosind datele despre numărul de documente şi volumul în bani a rulajului zilnic interbancar: aparte intern, aparte în relaţiile cu băncile streine. Iteresant, ce cîştig a adus ziua de lucru 26 ianuarie 2008, bunăoară? Se pare, că interesantă informaţie, care ar ilustra justeţea acestei transferări de zile de repaus (lucru), ar putea furniza şi vama. Interesant ar fi şi tabloul unui sondaj anonim şi nepărtinitor, post-factum, a opiniei oamenilor de afacere, administratorilor companiilor cu relaţii de import – export dezvoltat, activ, a bancherilor.
La urma urmei, cui îi place la Revelion să facă schi în munţi – o poate face şi fără transferări. Cum o făcea şi anterior, folosind parţial ori integral concediul de odihnă anual (ori neremunerat). Cu atît mai mult, că numărul a acestui fel de persoane e foarte restrîns.
Dinnou o abatere. Am ajuns la finele anului 2009. În răstimpul ce a parcurs n-am avut ocazia să cunoaştem vre o relatare oficială, în care să găsim răspuns la întrebările şi nedumeririle, expuseacum unan. Una din două: ori oficialităţile noastre consideră aceste chestiuni ca nemerit înd atenţie (mai ales în an electoral) şi, respectiv, nimeni nu cere informaţie obiectivă de la instuţiile guvernamentale de resort (enigmatic lucru: cum se estimează costul adevărat al acestor exerciţii în lipsa căreiva informaţii?), ori estimările (dacă există) bat la ochi şi mai bine ca aceasta să rămînă îndosită. Se vede, acest lucru nu interesează (poate, deocamdată) nici noua guvernare, care ne-a „bucurat” cu transferul zilelor de lucru 25 decembrie 2009; 04, 05, 06 ianuarie 2010. Dacă e imposibil sau e costisitor a estima costurile acestor exerciţii calendaristice, la care s-a obişnuit a recurge sistematic pe la noi, atunci poate măcar guvernarea noastră nouă ar cerca să studieze (şi despre rezultate să dea informaţie publică): care ţări din Occident cu economii şi orînduieli social-politice mai coapte, mai avansate recurg la astfel de prac tici?
Secundo. Pe lîngă schimbările, menţionate la începutul acestei descrieri, trebuie să constatăm, că în ultimul deceniu al secolului XX, e necesar să fixăm: ne-am pomenit într-o lume nouă, fără asemănare cu cea de după al Doilea Război mondial. Epoca, în care ne-am pomenit se numeşte globalizare economică. Ea a cuprins toată planeta şi s-a strecurat în întregul conţinut al vieţii noastre. În totul se înregistrează o tendinţă spre apropierea, aducerea standardelor interne (inclusiv, referitoare la cronologie şi calendar) în concordanţă cu cele mai general acceptate (ca să nu fac abuz de termenul europene), la care demult şi consecvent, într-un fel sau altul, se aliniază, ori de care se apropie aproape toată lumea.
Ţara noastră nu prezintă în sine o insulăizolată în mijloc de ocean, cu legături episodice cu cealaltă lume. Ea îşi trăieşte traiul, îşi desfăşoară viaţa economică, comercială, umanitară etc în contextul procesului mondial (cît de modestă n-ar fi ponderea PIB-uli ei în cel global). Ea şi-a declarat opţiunea europeană. Zilnic zeci de mii de transporturi de pasageri, cu marfă, de transferuri băneşti bancare intră în şi iese din ţară. Dependenţa de cealaltă lume e inimaginabilă. Şi incomparabilă cu cea internă. Acest lucru necesită nu numai conştientizare, dar adecvată interpretare şi atitudine. Orice neglijenţă, orice lipsă de estimări obiective a problemei costă bani scumpi. Ori pierduţi, ori necîştigaţi.
Şi dacă-i aşa, atunci de ce să nu luăm în atenţie, că Europa şi America (despre alte regiuni ale lumii n-avem cunoştinţe) nu practică astfel de transferări. Acolo calendarul oficial are o fermitate întangibilă, ceea ce face pronosticabil decursul activităţilor mediului de afaceri şi posibilă planificarea relaţiilor comerciale, tranzacţiilor financiare, legăturilor umane. În acele ţări problema utilizării optime a zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare, probabil, tot este, dar aceasta se interpretează şi se soluţionează ceva mai altfel. Oricum, nu se face ceea ce ar cauza prejudiciu, fie economiei naţionale în întregime, fie în detrimentul unui sector al economiei, fie oricărei companii luată aparte.
Adică, acolo calendarul e calendar! Poate din cauza, că în acele ţări, la timpul respectiv guvernările lor (indiferent de interesele urmărite) şi-au asumat responsabilitate decretănd univoc ce calendar va fi folosit de către stat? La noi, după cît ştim, nu există un act de stat referitor la calendarul oficial, care ar fi obligator, fără drept de manipulări pentru orice guvernare, pentru orice autoritate publică ori companie particulară. Căci deocamdată procedăm ca nişte necivilizaţi, la care e anevoios a şti, care-i la ei calendarul adevărat, a pronostica din timp, care va fi el în decursul anului deja în curs!
Practica de transferări a zilelor de repaus, de sărbători nelucrătoare îşi ia originile din perioada de dregătorie a lui Leonid Brejnev, lider al fostei URSS. După trecerea la durata săptămînii lucrătoare de cinci zile, cu două zile de repaos. Să recunoaştem: atunci salutam cu toţii (ori, poate, aproape cu toţii) deciziile, practic, de extindere a duratei sărbătorilor. Astfel de manipulări cu calendarul în acele condiţii poate că şi aveau logica lor (dar, în primul rînd, populistă), fiindcă aveau loc în altă epocă istorică, intr-o ţară gigantă, cu o unică ordine de la Brest pînă la Anadîri, de la Murmansc pînă la Kuşca. O ţară cu o economie destul de închisă şi, prin urmare, destul de independentă (şi economic, şi politic etc) de cealaltă lume.
Faptul, că recent, Rusia, în cazul iernii, a substituit practica transferărilor cu o aşa zisă vacanţă de iarnă de vr-o 10 zile, n-ar trebui şi nu poate să fie motivare convingătoare de a proceda similar şi în Moldova. Cel puţin, din două considerente: a) acestea-s două ţări absolut incomparabile din orice considerente n-am lua, şi b) principalul, în Rusia nu există o atitudine unică pozitivă referitor la această practică şi nu-i exclusă o corectare şi acolo. Opiniile asupra experienţei de acolo cu vacanţa de iarnă de două săptămîni nu sînt univoce. A fost multă şi dură critică în mass /media ruseşti.
Iată două opinii şi argumentele contra: Elena Başchirova, preşedintele companiei, specializate în sociologie, referindu-se la faptul marii popularităţi la tineri a vacanţei de iarnă, comentează astfel: „Cu tinerii e clar: pentru ei principalul e, că nu se lucrează. În această categorie de vîrstă este multă populaţie, care încă nu cîştigă prin muncă, mulţi studenţi, pe care-i susţin material părinţii. Se va schimba curînd situaţia şi la ei, cînd va trebui să cîştige personal şi să-şi întreţină familiile. Aşa cum, după afirmaţia lui Enghels, totul este determinat de interesul economic”. Un alt sociolog rus, Mihail Tarusin, atenţionează asupra oarecărei ”strîmbităţi” a acestor vacanţe – serbări: „Ele revin asupra perioadei celor mai solemne zile ale postului de Crăciun. Însă la noi e în creştere nu numai numărul celor ce odihnesc, dar şi a credincioşilor ortodocşi. Cred, că decalajul dintre cei ce numai odihnesc şi cei ce postesc va fi în creştere, în favoarea ultimilor. Faptul, că tinerilor le place să se distreze – nu-i rău, dar trebuie atribuită şi o raţiune acesteia. Deoarece mare sens în sărbătorile naţionale acum nu există.” Ce să mai adaogi la aceste meditaţii?
„- Вы напрасно сердитесь,- усмехнулся бургомистр.- Люди не любят новшеств... Есть порядок... Скажу вам по секрету, я тоже не очень доволен нашим календарем. Но я не позволяю себе срывов. Время для срывов не пришло...”
Григорий Горин „ Тот самый Мюнхгаузен”
Timpurile şi condiţiile de pomină au dispărut. Cît priveşte chestiunea calendaristică, astăzi, pentru ţara noastră, în viziunea noastră, ea a devenit actuală, mult mai sensibilă, mai complicată de cît pare la prima vedere. Mai ales, ţinînd cont de faptul, că astăzi statul, fiind după caracterul său laic, s-a proclamat respectuos faţă de credinţele religioase legale.
Ieşirea de sub dominaţia ateismului belicos a şi dat naştere sintagmei Sărbători de Iarnă. Această sintagmă este chemată (tot tacit), dacă nu să împace, apoi măcar să niveleze discordanţa, care, prin părţile noastre, este o consecinţă a trăirii oficiale, inclusiv ţinerea relaţiilor externe (politice, economice, umanitare), în temeiul calendarului gregorian, iar a vieţuirii spirituale a părţii dominante a populaţiei ţării, creştinilor ortodocşi şi părtaşilor lor –în continuare în temeiul calendarului iulian.
Pînă a nu legifera sărbătorile creştine: Crăciunul, Paştele, Paştele Blajinilor, ziua Hramului din localitate ca zile de sărbătoare nelucrătoare, statul era scutit de unele bătăi de cap. Problemele şi-au făcut apariţia începînd cu anul 1990. Pe atunci ele încă nu ieşise reliefat la suprafaţă, ori nu se manifestau prea accentuat, ori, cum e obişnuit prin părţile noastre, se treceau cu vederea. Dar după logica dialecticii şi legilor lui Murfy, orice chestiune nesoluţionată la apariţie (ori tărăgănarea soluţionării, cu atît mai mult, apariţia semnelor de părtinitate a statului), are tendinţa acutizării de la rău spre foarte prost. Adică, se umflă şi se poate finaliză cu explozie. Cum s-a şi întîmplat în iarna 2008/2009, în cazul Bradului de Crăciun, dar şi a însăşi sărbătoririi Crăciunului, care, cu efortul şi aportul diverselor forţe (pur nebisericeşti), din creştină s-a prefăcut în partinică, politică.
A declara libertatea conştiinţei şi egalitatea cetăţenilor, totuşi, e mai simplu, decît a asigura promovarea în viaţă a acestor valori, căci cetăţenii năzuiesc diferit în valorificarea drepturilor sale civile. Misiunea statului e unicală şi foarte responsabilă: căutarea şi asigurarea echităţii şi echilibrului, neamestecul în alegerile credincioşilor şi parohiilor. Persoanele, ce ocupă posturile de vîrf ale statului ori municipale, au şi ele drept la viaţă particulară, la preferinţe spirituale. În această calitate pot alege credinţa şi lăcaşul sfînt pentru a-şi satisface înclinaţiile spirituale proprii, fiecare pe placul său. Dar fără a politiza alegerea s-a, aceasta trebuind să rămînă una intimă.
La adoptarea Constituţiei şi a Codului muncii, cred neintenţionat, a rămas trecut cu vederea faptul, că populaţia ţării după credinţă nu este omogenă. Realmente, pe lîngă creştinismul adiacent Bisericii Ortodoxe Ruse, deja exista biserica iudaică, biserica evanghelist - baptistă. Apoi în timp scurt s-au restabilit (apărut) parohii catolice (în special, poloneză), biserica penticostală, precum şi parohii adiacente Bisericii Ortodoxe Române. Şi e firesc ca, credincioşii, enoriaşii tuturor bisericilor deopotrivă să se bucure de drepturile garantate de Constituţie. Povestea aşaziselor teritorii canonice este obiect de discuţie interbisericească, de alegere a credincioşilor şi nu de avantaje, garantate selectiv de stat.
Statul are altă problemă: cum să împace dispoziţiile art. 111 cu realităţile? Ca de garanţiile, acordate prin Lege (referitor la declararea drept nelucrătoare a celor mai principale zilele de sărbători sfinte), să se poată bucura deopotrivă părtaşii oricărei biserici, credinţe, dar nu numai a uneia, cît de superioară numeric n-ar fi aceasta. Nu-i bine, cînd unora li se face cinste, iar alţii sînt trecuţi cu vederea. În cazul dictaturii problema se soluţioneză simplu: pur şi simplu nu se admitea discuţie. În cazul democraţiei aceasta e o căutare grea şi continuă, pînă la atingerea consensului. Poate chiar şi cu păstrarea fără schimbări a dispoziţiei legislative nominalizate mai sus.
E bineînţeles, că orice conciliere nu admite predispunere respectivă numai dintr-o parte. Din partea statului. E dorită, chiar necesară, şi predispunerea altei părţi – a Bisericii. Şi în acest context cele mai mari aşteptări sînt de la cea mai numeroasă astăzi biserică – Biserica Ortodoxă din Moldova apartenentă Patriarhatului moscovit. În societate se vorbeşte şi se scrie despre o problemă, despre atingerea unei soluţii aşteptate, pentru care, poate nu atît din partea enoriaşilor acestei biserici, ar avea un ecou favorabil, pozitiv în ceea ce numim opinie publică, dar şi nişte consecinţe multiple social – economice benefice, faţă de care este greu de crezut, că această Biserică, dar şi orice alta, este indiferentă.
Oare poate, e admisibil să fie neobservat faptul, că în ţara noastră ceea ce acum se numesc Sărbători de iarnă, de-facto încep la 25 decembrie şi se termină doar pe la 15 ianuarie? Ne dăm noi seama cum arătăm în ochii celeilalte lumi (zise europene, cu care mizăm să ne înrudim)? Ne dăm noi seama ce încurcătură semănăm în minţile copiilor? Şi cum să le explicăm, că Iisus Hristos nu s-a născut de două ori şi nici n-a înviat de două ori, cum să argumentăm, în aşa caz, existenţa a două Crăciunuri şi a două Învieri? Ne dăm noi seama ce societate cultivăm astfel?
În ajunul acestor zise Sărbători de Iarnă, în cursul şi după expirarea lor, mass/media ne propun diverse relatări despre istoricul acestora, despre specificul, coloritul celebrării la diferite popoare, confesii, curente de credinţă etc. O fac istoricii, o fac literaţii, o fac clericii. Drept, că mai mult referitor la alte popoare, dar foarte zgîrcit – la propriul popor (acel ce locuieşte Republica Moldova), la tradiţiile locale şi la conţinutul, la felul, cum se face şi cum ar urma să se facă aici şi azi. De loc nu se scrie, nu se vorbeşte, nu se cultivă - ce şi cum n-ar trebui să se facă, dacă declarăm, că revenim la tradiţiile expulzate, date uitării, şterse din calendarul oficial acum 50 ani, dar permanent existente semioficial, datorită unei părţi, fie şi mai restrînse, a populaţiei. Parcă neobservat, dar din umbriş – pînă nu demult prigonite. Ultima descriere (cu dragoste şi cunoştinţă a materiei) a obiceiurilor respective la moldoveni, se pare, îi aparţine lui Dimitrie Cantemir, adică are o vechime de circa 300 ani. Cîte ceva moştenim şi de la Alexei Mateevici.
De fiecare dată, doar în diferite proporţii şi sub înfluienţa diferitor factori, la hotarul anilor, ca obiect al discursurilor (spre regret, nu discuţiilor!) prin societate apare una şi aceeaşi temă: să se sărbătorească Crăciunul pe vechi sau pe nou, sau şi/şi. E greu de spus în ce măsură această chestiune îi frămîntă pe adevăraţii credincioşi (creştini). Se are în vedere nu numai faptul păşirii pragului bisericii, dar şi urmarea fără rezerve, fără şovăială, cu convingere a învăţăturii lui Iisus. Există o mare bănuială, că creştinii, cu excepţia clericilor, nu discută (dacă nu li se impune discuţia) care calendar să fie folosit de biserică. Însă alegerea e importantă pentru stat, cetăţenii căruia îs de diferită credinţă (o parte chiar necredincioşi). Aproape toţi creştinii şi compătimitorii lor au serbat, serbează şi vor serba Crăciunul, Paştele şi orice altă sărbătoare creştinească în ziua indicată de Sinodul Bisericii, la care aparţin. E clar: odată ce Biserica e separată de stat, aceasta e chestiune pur internă a Bisericii.
Şi totuşi... Dacă sărbătoarea bisericească prin decretare de stat se declară zi nelucrătoare (şi, de-facto, se trnsformă în sărbătoare de stat), ceea ce mărturiseşte nu numai de atitudinea respectuoasă faţă de cele mai însemnate, mai scumpe date pentru credincioşii, părtaşii credinţei respective, nu numai despre recunoştinţa faţă de aportul acestei Biserici în crearea înaltelor valori spiritual-sociale (şi nu numai pentru cei care-i urmăresc credinţa), dar, în viziunea mea, presupune şi o predispunere a Bisericii de a purta dialog cu autorităţile statului, de a fi receptivă la ideile de schimbări, care nu ating nici într-un fel esenţa credinţei, dar reflectă anumite aspiraţii, venite din societatea civilă prin intermediul acestui stat.
„- Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zice el unui înger ce trecea.
- Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine
şi în zădar îl cauţi, zice îngerul serios.”
Mihail Eminescu „ Sărmanul Dionis”.
Nu are rost să desfăşurăm o descriere detaliată asupra esenţei Sfintelor sărbători, după ce aceasta, cu referinţă la Crăciun, a făcut-o (şi cum a făcut-o!) de fundamental un foarte stimat autor, dl Alexandru Donos, în cotidianul „Săptămina”, din 05 ianuarie 2007 şi 11 ianuarie 2008.
Discutabilă pare doar o parte din afirmaţia, că „În republică nu există două Crăciunuri şi nici două Învieri. În schimb există două calendare bisericeşti (calendarul iulian şi cel gregorian)...” Dacă referitor la calendarul gregorian (ca „calendar bisericesc”) încă mai pot fi discuţii subtile: totuşi trecerea la el (nu calcularea, inventarea, dacă se poate spune) a fost urmare a decretării de către ierarhie bisericească - papa Gregorie al XIII, apoi calendarul iulian, apărut, cum se afirmă, cu 45 ani pînă la naşterea lui Iisus Hristos, în condiţii şi spaţiu, unde credinţa şi creştinismul (inclusiv, firesc, şi religia ortodoxă) în sensul, care se defineşte astăzi, nici nu exista, e riscant să-l numeşti bisericesc. Acest calendar, după cum mărturisesc sursele istorice, a fost opera ilustrului savant Sosigenes din Alexandria, perfectată la comanda împaratului Gaius Julius Caesar şi legiferat prin decretul acestuia.
Dl A. Donos singur scria: „Mai tîrziu, astronomii (nu clericii! – m.m.) au precizat, că anul astronomic... este mai scurt... decît anul calendaristic” (ceea ce indică originea laică a cercetărilor şi descoperirilor în domeniul cronologiei şi măsurării timpului – m.m.)...”Abia în anul 1582, cînd calendarul iulian acumulase 10 zile în plus astronomul (m.m) italian Luigi Lilius a propus... eliminarea celor 10 zile din calendar”.
Pe atunci, pe de o parte, nu existau Congresul mondial astronomic, UNESCO, ONU, CE etc. Pe de altă parte, Italia nu era un stat puternic centralizat, un regat, un imperiu (ca pe timpurile lui Caesar), ci era fărîmiţată într-o mulţime de principate şi cîteva republici. Singura autoritate asupra întregului spaţiu numit Italia (dar şi pentru tot spaţiul catolic) era Vaticanul, şi e firesc, că astronomul Luigi Lilio Lilius, fiind italian, a înaintat propunerea sa Vaticanului, în fruntea căruia pe atunci era Grigore al XIII. De ar fi fost Lilius spaniol - o înainta regelui Spaniei. Ocupaţia astronomului era laică. Cu toate că acesta era, probabil, şi un catolic credincios. N-am auzit, ca în statele de personal (dacă e admisibilă întrebuinţarea unei astfel de categorii în contextul vieţei instituţiei de cult) bisericeşti să fie astronomi, dar Biserica a protejat cercetările ştiinţifice, au recurs la folosirea rezultatelor acestora, ba chiar mulţi clerici singuri s-au ocupat cu ştiinţele.
Istoria cronologiei şi calendarelor prezintză un neîntrerupt proces de căutări, precizări, schimbări, raţionalizare şi acomodare necesităţilor timpului şi interesului personalităţilor (inclusiv conjuncturiste), formulării argumentelor în favoarea unei sau altei versiuni alese (şi contra celei(or) respinse). De atît în calendarele creştine, pe deoparte, vedem paralel două date calendaristice concrete, dependent de caz, – 25 decembrie pe stil nou şi 07 ianuarie pe stil vechi – sărbătoarea Crăciunului (ziua Naşterii lui Iisus Hristos), care sînt date (şi nu zile fixe ale săptămînii!) constante din an în an. Pe de altă parte – tălmăciri, motivări astrale, chemate să explice (şi să convingăî în) cauza datei migrante (dar zi fixă a săptămînii!) a altei Sfinte sărbători – Învierea lui Iisus Hristos (Paştele) într-un interval dintre prima duminică din aprilie şi pînă la a doua duminică din mai, dependent de an concret. După cît se ştie, Evanghelia nu dă careva detaliu despre data (ziua săptămînii) Naşterii lui Iisus. Ziua de 7 (iniţial 6) ianuarie este o alegere convenţională. Conform unor afirmaţii, aceasta (6 ianuarie) îşi ea începutul în anul 221 d.n.h. fdiind alegerea unui creştin, zis Sextus Julius Africanus. Alegere, care, printre altele, pînă la aprobarea definitivă (cu corectarea în 7 ianuarie) nu o singură dată a fost supusă criticii drastice de mulţi clerici. Iar 25 decembrie apare în urma revizuirii calendarului Iulian şi înlocuirea acestuia cu cel gregorian.
Concluzia: n-a existat şi nu există calendar bisericesc. A existat, există şi va exista, după cum se vede din istorie, alegerea. La finele secolului XIV Biserica Catolică, protestantă folosea deja calendarul gregorian. Dar Biserica Ortodoxă Rusă, după aproape un mileniu trăit pe calendarul bazat pe cronologia începută de la facerea lumii, la începutul sec. XVIII, sub presiunea statului, dezicîndu-se de acel calendar, a ales să treacă la cel iulian. Putem presupune, că alegerea a fost făcută anume aşa din solidaritate cu Patriarhia Constantinopoluli şi pentru a păstra distanţa de Vatican. În februarie 1917 Rusia, ca stat, a trecut la calendarul gregorian. Drept, că, pentru o perioadă cam de un an, cu indicarea în fiecare caz, paralel cu data pe nou, şi, în paranteze, a celei pe vechi. Biserica Ortodoxă Rusă, probabil cea mai numeroasă printre Bisericile Ortodoxe, după cum s-a menţionat mai sus, nu a aderat la această trecere. Din nou a fost o alegere. Situaţia acolo rămîne conservată pînă azi. Cum a evoluţionat situaţia în spaţiul dintre Nistru şi Prut anterior, n-are importanţă în contextul temei în dicuţie. Importantă e actualitatea.
Deci, orice Biserică, la înţelegerea ei, a ales calendarul, în temeiul căruia î-şi aranjează viaţa, stabileşte zilele sărbătorilor bisericeşti. Şi, repetăm, aceasta e o chestiune absolut internă a Bisericii. Însă, dacă ne uităm la Europa şi America, cu foarte neînsemnate excepţii, vedem existenţa unei concordanţe în chestiunea calendaristică între stat şi Biserica dominantă. Dar timpurile se schimbă, cunoştinţele umane evoluţionează: ceea ce mai eri ni se părea o axiomă, astăzi nu mai prezintă o afirmaţie incontestabilă, mai degrabbă o urmare a erorilor anterioare. Cum s-a întîmplat în 1563, cînd s-a constatat întîrzierea de 10 zile a venirii Anului nou – 1ianuarie şi a fost motivul trecerii la stilul nou cunoscut ca Calendarul Gregorian.
Deaceea, credem că e admisibilă apelarea către Biserică Ortodoxă din Moldova (Patriarhia moscovită) de a relua spre examinare chestiunea aderării acesteia la , să zicem aşa, stilul nou. Ştim şi nu ne revoltăm de conservatismul Bisericii. Dar ştim, că şi ea, Biserica, din cînd în cînd, sub influenţa, cum s-a menţionat mai sus, diferitor circumstanţe şi personalităţi, retrăieşte şi ea diverse reforme. Cum a fost, bunăoară, trecerea Ortodoxiei ruseşti la calendarul iulian, iar cu mai bine de un secol înainte de aceasta – a ramificaţiei catolice la cel gregorian.
E imposibil a stabili sigur originele, începuturile cronologiei, în genere. Din diferite surse cunoaştem doar existenţa diverselor focare ale civilizaţiilor pămînteşti, care, şi ele, fiecare îşi are vîrsta sa, precum şi că o parte din civilizaţii au dispărut, altele s-au transformat, s-au fărîmiţat, unele, cu timpul, au supraveţuit în cu tot alte hotare (mult mai restrînse sau mai extinse, de cît cele iniţiale).
Dar fiecare civilizaţie, la o careva etapă a evoluţiei sale, începea a simţi necesitatea unor sisteme metrice, inclusiv de măsurare a timpului, a perioadelor astronomice. Şi le inventa, recurgînd la ingeniozitatea unor deosebiţi indivizi, pe care, referitor la măsurarea timpuli, am obişnuit să-i numim astrologi. Ori le împrumuta de la alte civilizaţii, popoare. Mai pe urmă cu aceasta se ocupau astronomii, fizicienii şi matematicienii (în antichitate şi evul mediu mulţi dintre ei fiind călugări ori alţi slujitori ai cultelor religioase), iar acum aceasta, preponderent, este o ocupaţie profesională a astrofizicienilor. În unele cazuri căutările, cercetările erau o urmare a interesului, a cugetului liber al individului. Dar nu se excludea şi, delicat exprimîndu-ne, presiunea cerinţelor crunte a dregătorilor (ori cm le zicem azi - autorităţi de stat).
După cum e bine ştiut, apariţia civilizaţiilor n-a fost simultană şi evoluţia fiecăreia derula diferit. Nu coincidea nici vremea inventării măsurătoarelor în discuţie, nici formula inventării, nici rezultatul ei, nici timpul implementării. Putem doar constata, că, după afirmaţiile unor cercetători ai chestiunii, sînt cunoscute circa 200 de versiuni a datei facerii lumii. În spaţiul european şi a Orientului Apropiat versiunile mai cunoscute variază începînd cu 5969 ani pînă la I. H. (versiunea antiohă, după un careva Teofilos) şi terminînd cu 3761 pînă la I. H. (versiunea ebraică), adică cu o amplitudă de circa 2200 ani.
Pe măsură ce se desfăşura expansia extra hotarelor tradiţionale a civilizaţiei concrete, fie în urma războaielor cotropitoare, fie - a descoperirilor geografice (a pămînturilor noi), apărea şi tangenţa între civilizaţii. Procesele de convergenţă ori de cucerire (absorbire ori/şi de asimilare) a unor civilizaţii de către altele în urma acestor expansii, scoteau la suprafaţă lipsa, dar şi incomoditatea inconcordanţei sistemelor şi metodelor de măsurare, inclusiv a timpului (pe care de mult s-a obişnuit să le numim calendare), a civilizaţiilor întrate în tangenţă. Inevitabil apărea şi problema, în unele cazuri, a alegerii ori unificării acestora, în altele – ajustării unor sisteme altora.
N-ar fi un păcat în faţa lui Dumnezeu, dacă Biserica Ortodoxă a Moldovei apartenentă Patriarhatului moscovit ar face pasul mult aşteptat şi ar decide trecerea la calendarul gregorian. Aceasta, în viziunea multora, nu e o erezie, căci nu se afectează temeliile creştinismului, a credinţei, nu se ştirbeşte nici o cărămidă din Templul ei. Însă ar pune capăt încercărilor multora de a face politică din credinţă, ar contribui la uşurarea luării anumitor decizii de către stat. Dar ar izbăvi şi pe mulţi oameni (care ţin, şi nu formal, Postul, continuînd munca activă, chiar şi în posturi înalte de stat) de căderea în circumstanţe (cînd delicate, cînd înjositoare), în particular, în perioada 25 decembrie- 7 ianuarie ori dintre Paştele serbate pe vechi şi pe nou. Firesc, o iniţiativă în acest sens e binevenită, mai întîi, din partea Guvernării ţării. Să se facă o apelare către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse privind permiterea trecerii Mitropoliei Moldovei la calendarul gregorian. Mai potrivit ar fi apelarea Guvernărilor tuturor statelor ex-sovietice, unde Biserca Ortodoxă Rusă e dominantă ori cu păstorie Ortodoxă extinsă, către Patriarhia Moscovei şi Întregii Rusii cu chestiunea calendaristică. De vreme ori mai tîrziu acest pas va fi făcut. Mai bine să fie fără tărăgănări şi în mod civilizat.
Dar există aspecte ale acestei probleme, care nu depind de Biserică, dar care aşteaptă şi necesită o soluţionare mai pragmatică, mai scutită de emoţii, mai bazată pe raţiune. Cu sumedenia noastră de sărbători nelucrătoare, care nu-s legate de anumită zi a săptămînii ci de anumită dată calendaristică, situaţii, soluţionarea cărora se vede numai în utilizarea dispoziţiilor art. 111 (5) din Codul muncii, apar de cîteva ori în fiecare an. Şi ca să nu fie pusă în incomoditate ţara întreagă, orice sector al economiei ei, orice companie şi, totodată, să se contribuie cumva mai civilizat la utilizarea optimă de către salariaţi..., este necesară o modificare a dispoziţiei legislative în cauză. Reieşind, binenţeles, din raţiune şi nu din populism, din conjunctură politică.
Aceasta e de competenţa statului şi în dependenţă de acordul social. Mă voi referi la aşa sărbători – zile nelucrătoare cum sînt Ziua intrenaţională a femeii - 8 martie, Ziua muncii - 1 mai, Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei – 9 mai, Ziua Republicii – 27 august, sărbătoarea „Limba Noastră” - 31 august, ziua Hramului localităţii, toate, dependent de an, se întîmplă în diferite zile ale săptămînii, paralizînd ritul obişnuit a ciclului săptămînal.
Tradiţiile de a sărbători aceste date au apărut în diferite epoci, în diferite colţuri ale lumii, dar, cu puţine excepţii (Ziua Limba Noastră, Ziua Independenţei), ele au apărut pe timpuri, cînd domina activitatea agricolă şi meseriile mici, cînd industria numai îşi croia calea, cînd intersectarea activităţii diferitor ramuri ale economiei apărea episodic şi nu necesita o sincronizare înaltă nu numai în hotarele unei localităţi, ţări, ba chiar globale. Afară sînt alte timpuri, toţi sîntem prizionieri ai globalizării. Timpul ca categorie economică, planificarea folosirii lui, necesitatea sincronizării ritului activităţii de producere şi antreprenoriale cere altă atitudine, înaintează alte cerinţi. Ca şi în alte domenii, aici tot se cer reforme.
Primul pas ar fi excluderea datei calendaristice din sintagma denumirii sărbătorii, precum şi folosirea unei redacţii mai adecvate a denumirii acestora. Bunăoară: Ziua internaţională a femeii, Ziua muncii, Ziua comemorării victimelor de război, Ziua Republicii, sărbătoarea „Limba Noastră”. Al doilea pas ar putea fi stabilirea prin Lege, că fiecare dintre aceste sărbători se vor serba ori în prima ori în ultima zi de lucru al săptămînii (din săptămîna respectivă plină a lunei respective). Aceasta e doar o viziune a posibelei rezolvări. Pot fi, binenţeles, şi alte variante, asupra cărora s-a ajuns la un acord social. Principalul e să se facă cu raţiune, ca în orice chestiune. Într-un cuvînt, se cer căutări, dacă dorim şi intuim, că modernizările au devenit un imperativ al vremii şi în acest domeniu. Dacă ne uităm la problemă cu ochi deschişi şi nu ne facem a nu o observa, nu ne dăm prizionieri ai dogmelor încremenite.
Cere o discurcătură aparte ziua Hramului. Pe de o parte, această zi e o sărbătoare a creştinilor ortodocşi din localitate concretă, care celebrareză aniversarea de rînd a sfinţirii lăcaşului bisericesc de acolo. Pentru familia ţărănească (despre care am cunoştinţe mai profunde) din trecutul relativ îndepărtat, această zi începea cu frecventarea unui serviciu divin la biserică. Dar în continuare, ziua Hramului, cum a fost zi de muncă obişnuită în cele mai vechi timpuri, aşa a şi rămas. Însăşi Biserica Ortodoxă, după cît ştiu, n-a privit la ziua Hramului ca zi nelucrătoare. Ba, prin alte părţi, nu mai puţin ortodoxe, nu mai puţin creştine despre astfel de sărbătoare nici n-am auzit.
Pe de altă parte, această zi, nu se ştie cînd, a acaparat faima zilei, nu zic urîtă, cînd localnicii puteau avea ca musafiri rudele, care trăiesc în alte localităţi. Un fel de, folosind vorba populară, zi a neamurilor. Dar această tradiţie, în felul său bună, dacă nu se depăşeşte bunul simţ, în timpurile îndepărtate avea caracter episodic şi nu atotcuprinzător ori obligatoriu: neamurile puteau veni în ospeţie, dar puteau şi să nu vină (de fapt aşa e şi azi). Această musafirire era însoţită şi de o petrecere, care, dependent de caz şi de posibilităţile gazdei, putea dura cîteva ore, dar şi cîteva zile. În lipsa musafirilor familia ţărănească localnică, de regulă, îşi continua traiul obişnuit pentru ziua lucrătoare.
Poate, acum, după ce s-a ogoit euforia răsturnării orînduirii sovietice, are rost să mai revizuim cîte ceva din cele promovate în ultimul deceniu al secolului trecut, să revenim la tradiţia veche, cînd ziua Hramului, rămînînd ca sărbătoare pentru enoriaşii parohiei ortodoxe concrete, nicidecum nu era zi decretat nelucrătoare. Cu atît mai mult, că în multe localităţi, şi nu numai orăşeneşti, există mai multe parohii ortodoxe, şi fiecare î-şi are ziua proprie, în care a avut loc sfinţirea bisericii. Firesc, ele nu coincid. Plus la aceasta nu chiar toţi localnicii sînt urmaşi ai ortodoxiei creştine. Există şi alte credinţe legale. Există şi necredincioşi. Şi, la ziua de azi, în condiţia, cînd Biserica e separată de stat prin Constituţie, nu pre frumos arată această impunere tuturor celor ce locuiesc în localitatea dată, celebrarea aniversării sfinţirii unui lăcaş ortodox concret. E lăcaş sfînt, dar străin pentru o parte dinte localnici. Şi nu e prea constituţională această favorizare, chiar dacă în localitate ortodocşii numeric sînt cei mai mulţi. Un vechi şi stimat ierarh ortodox zicea, că nu ritualul, obiceiul constituie esenţa ortodoxiei. Merită atenţie aceast gînd.
Opinia privată rămîne particulară pînă dacă nu stîrneşte ecou respectiv. Ea poate fi doar propusă, ci nu impusă. Vor manifesta interes societatea, careva forţe politice, guvernarea – bine. Nu – va rămîne cum este. Înseamnă că chestiunea nu e actuală.
În sfîrşit, în contextul sărbătorilor (fie creştine, fie oficiale) să revenim la alte lucruri, care ţipă. Fiecare sărbătoare, fie sfîntă, fie oficială trebuie să aibă faţa proprie, irepetabilă. Şi în trecutul nu atît de îndepărtat o avea. Popularizînd şi în continuare informaţia despre tradiţii şi obiceiuri streine, totuşi atenţia principală şi eforturile consecvete e mai bine să le concentrăm la acele proprii, azi, unele cam uitate, altele – interpretate într-un chip caraghios. Voi aborda doar unele momente.
Azi se confundă ritualurile proprii serbării Crăciunului cu cele proprii serbării Sf. Vasile (Anul Nou); îi dată uitării gradarea ritualurilor pentru bărbaţi, flăcăi, domnişoare, copii. Pe timpuri fiecare avea nişa sa, transformînd Ajunul Crăciunului, ziua Crăciunului propriu zis şi săptămîna, ce urma, într-o lungă şi frumoasă ghirlandă de manifedstări, distracţii, cu declamaţii vesele şi învestimentări colorate. Dar şi mai colorat arăta ajunul Sf. Vasile, cu urători, cu plugari, iar dimineaţa – cu semănători.
Se respecta tacit norma: colindătorii - în ajun de Crăciun, urătoriile - în ajunul Anului Nou, întîi copiii (în vîrstă de pînă la 10 –12 ani) pînă la venirea amurgului, treceau numai pe la rude şi vecinii – prieteni ai familiei, iar după înoptare – maturii cu plugul, cu buhaiul etc. În ziua Sf. Vasile ori familiile întregi, ori numai copii treceau „cu semănatul” pe la bunica, pe la nănaşa, pe la mama, la alte rude. Plugarii în noaptea Sf. Vasile le făceau cinste cu urăturile sale ţăranilor gospodari, şi, mai ales, celor ce aveau domnişoare de măritat, adică aici nu se reieşea numai din existenţa rudeniei cu cel, la care se oprea plugul. Mai în scurt, aceste sărbători, precum şi Paştele nu erau, cum se practică azi, acţiuni de petreceri corporative, care seamănă una cu alta ca gemenii. După cum scrie Al. Mateevici, era şi ceva comun, dar erau şi deosebiri: sat cu sat nu semăna.
Adică, este deosebire între serbarea Crăciunului de cea a Anului Nou, în serbarea fiecăreia în oraş şi la sat. Ceea ce vedem astăzi în oraş (exemplul capitalei) stîrneşte cel puţin nedumerire. Numai în oraşul postsovietic putea lua naştere aşa o încurcătură ca umblatul (cel mai des a unei echipe mixte: doamne şi domnişoare colindătoare, bărbaţi şi adolescenţi urători, şi toţi împreună – semănători), pe la întreprinderi, instituţii (o fac chiar şi oameni cu studii şi de ocupaţie duhovnicească), cu contopirea colindei de Crăciun şi uratului în ajun şi semănatul de ziua Sf. Vasile într-un singur ritual; colindările, uratul şi semănatul la apartamentele de la etaj, la casele oamenilor absolut necunoscuţi. Să am iertare de paralelă, dar nu-i cazul să ne asămuim cu personajul din banalul banc despre parastasul de după înmormîntare (a unui mafiot), care, dupăce a terminat discursul de doliu despre răposat, ţinînd în mînă paharul cu rachiu, zise:”Şi ca să nu ne ridicăm aparte, propun să ciocnim paharele întru sănătatea admirabilelor doamne!”
Trecutul mai îndepărtat ne poate da învăţăminte, cum să nu încurcăm Crăciunul cu Anul Nou (Sf. Vasile), Sfintele Paşti cu Paştele Blajinilor şi ambele sărbători – cu 1 mai (Ziua muncii) şi cu 9 mai (Ziua Victoriei), nunta cu cumetria, cununia cu botezarea, lăsatul secului cu 8 martie etc.
Afară de lipsa de cunoştinţe, deprinderi, o piedică serioasă o prezintă teama noastră de a arăta primitiv, arhaic. Dar totodată ne arătăm încîntaţi, cînd îi vedem în cadrul ritualurilor vechi naţionale din alte părţi pe bavarezi, tirolieni, scoţeni, spanioli, japonezi, chineji,poloneji etc. N-am încredere, că oamenii în etate se pot schimba radical, poate cu mici excepţii. Dar ar fi demne încercările insistente de revenire la tradiţiile şi ritualurile frumoase, natale, prin educarea altei atitudini faţă de ele la copii, la juniori, la tineret. Vor trece anii, dar va fi şi un rezultat, de care alte, viitoare generaţii s-ar mîndri şi care ar cuceri admiraţia altor popoare.
Apelul final al acestor notiţe este: să ieşim din încurcături, să ne descătuşăm de politizare în chestiuni, la care politicul, ideologia n-au ce căuta şi în care dregător trebuie să fie numai raţiunea, pragmatismul, nu emoţiile. Să ne reacaparăm esenţa noastră de origine şi, deasemenea, o imagine civilizată în lumea contemporană în aspectele abordate atît a vieţii laice cît şi celei spirituale. Să avem un Calendar comod deopotrivă pentru toţi (creştini de orice orientare – ortodocşi, catolici, baptişti, pentacostişti etc, oameni de alte credinţe, ateişti), care ne-ar asigura o vieţuire armonizată cu Europa (spre care tindem), precum şi o organizare pronosticabilă a vieţei particulare, a afacerilor, a activităţii autorităţilor publice, fără amestec neşteptat şi ineficient a acestor autorităţi în cursul anului în Calendarul acceptat în Ţară, unic pentru toţi, constant mulţi ani înainte.
Grigore Furtună,
economist în retragere
13 februarie 2009 - 31 ianuarie 2010.
