Comentarii
Repaos interelectoral, sau ce învăţături (nu)se trag în Republica Moldova din eşecurile politice
Fărădelegea o facem imediat, neconstituţionalitatea cere timp mai mult. (Henry Kisinger)
Pe dată ce există stat, indiferent de orînduirea social-politică şi economică, e inevitabilă şi existenţa luptei politice pentru putere (în stat). Orice luptă, din cînd în cînd, provoacă bătălie. Cea mai concentrată formă de exprimare a bătăliei politice, de verificare a calităţii muniţiei şi a măestriei voievozilor, în lupta politică este campania electorală. După finalizarea bătăliei, în mod firesc, părţile beligerante trag învăţături din rezultate, din cum a derulat şi cu ce s-a terminat aceasta. Au de lucru ambele tabere politice: şi învingătorul, şi pierdantul. Pe lîngă faptul, că procesul electoral dezgoleşte lacunele, părţile slabe, vulnerabile ale fiecărei dintre două tabere: noua majoritate parlamentară şi noua opoziţie (inclusiv şi cea extraparlamentară), concomitent, se face vizibilă şi gradul de (ne)gătinţă a participanţilor concurenţei politice de a-şi valorifica ambiţiile politice în limitele cîmpului de confruntare politică, marginele căruia,precum şi regulile jocului au fost definite, trasate pînă la deschiderea competiţiei. Şi atunci, în cazul lipsei sau gradului scăzut al gătinţei, colac de salvare a împotenţei politice devine tema incorectitudinii comportamentului adversarului politic sau a imperfecţiunii legislaţiei, care reglementează constituirea autorităţilor supreme ale statului.
Înţelepciunea, şi politică şi civică, presupune tragerea învăţăturilor chiar şi din lipsa (insuficienţa) gătinţei respective. Ei şi cum stau treburile cu tragerea învăţăturilor din experienţa trecutului apropiat: fie din înfrîngeri, fie din victoriile politice, în cazul ţării noastre? În ce măsură este prezent obrazul (nu numai politic, ci şi pur uman) în estimarea preţului victoriei, precum şi în identificarea cauzelor nereuşitei politice?
Îmbrăcînd ochelari (pentru cai), nu uita:
în complet mai intră căpăstrul, frîul şi biciul. (Stanislaw Jerzy Lec)
I. În cazul problemelor interne, cu care forţele politice s-au confruntat (tactica, strategia, personalităţile) în cursa electorală, lăsăm acestea să fie de preocupaţia partidelor. Cu o singură excepţie – cultura politică (care, prin părţile noastre, e cam subdezvoltată, ca să nu zicem absentă), demonstrată în campania electorală şi după (precum şi) gradul foarte scăzut de încredere în veridicitatea declaratei totalizări a voturilor alegătorilor. Lipsa de încredere devalorizează cel mai important act politic, prin care voinţa (preferinţa) politică a cetăţenilor are posibilitatea să se manifeste în cea mai civilizată formă – alegeri, şi, ca urmare, coboară gradul de legitimitate a autorităţilor supreme în percepţia cetăţenilor (ori, cel puţin, a majorităţii celor ce au participat la votare). Adică, „vă răbdăm, dar nu - şi vă stimăm.”
Despre încercările (şi faptele real documentate) de falsificare, denaturare a rezltatelor votării (cu exemple concrete, aduse, demonstrate în ziare, la televiziune, la întîlniri cu alegătorii, depuse la CEC ) se vorbeşte un şir de ani, inclusiv şi pe urmele alegerilor din anul trecut. Nu discutăm considerentele, care au generat apariţiile publice ale acestor informaţii. Nici întrucît ele sînt de veridice, cu toate că un partid politic (sau ziarist) responsabil poate opera doar cu dovezi, probe veridice. Care nu ar fi originea şi calitatea dovezilor – ele mărturisesc despre prezenţa unui fenomen, capabil să discrediteze nu numai rezultatul alegerilor, însăşi institutul alegerilor, dar şi autorităţile - fie supreme, fie locale - întronate după astfel de alegeri.
Dacă faptele-s veridice şi acest fenomen urmează să se califice juridic, atunci acestea trebuie constatate univoc drept atentat politic la dreptul fundamental al cetăţeanului, consfinţit prin Constituţie, articolul 38 (1). Apropo, acest drept este şi piatra de temelie a orînduirii politice din ţară. Legislaţia penala a Moldovei conţine clauze referitoare la responsabilitatea (fără careva excepţii) pentru încălcarea acestui drept. Dacă faptele sînt o scornire, un act de reavoinţă, atunci avem încercare de a defaima voinţa cetăţenilor, exprimată prin vot, care, tot cere calificare penală.
După alegerile din aprilie 2009 şi după zarva care le-a însoţit, a expirat destul timp, dar, ca şi în trecutul mai îdepărtat, pînă în prezent, în public din partea organelor de resort nu s-a strecurat vre-o informaţie, măcar despre un caz declarat de falsificare, denaturare a rezultatelor votării, care s-a făcut obiect de umărire penală şi a acaparat definire juridică. Astfel de iniţiativă puteam aştepta de la CEC, căci acolo se acumulează sau ar trebui să se acumuleze orice protestare asupra totalurilor votării, orice declaraţie, informaţie referitoare la materie, dată publicităţii prin mass/media,dacă se referă la alegeri. Rezumatul: ori aceste proteste depuse în scris la CEC, exprimate public în mass/media etc, sînt neveridice, sînt acte de demagogie, ori forţele politice (indiferent, au acaparat puterea de stat ori sau pomenit în opoziţie) nu-şi văd datoria să ia sub apărare (contra răuvoitorilor), să insiste la respectarea fără rezerve a clauzei prevăzute în articolul 38(1) din Constituţie.
Oare Parlamentul, careva fracţiune parlamentară, chiar sînt indiferenţi de atitudinea manifestată de CEC în cazul protestelor scrise, semnalelelor publice despre, să zicem mai domol, neregulile înregistrate, observate la întocmirea listelor alegătorilor, în procesul de votare, la număratul buletinelor, la întocmirea proceselor verbale de către comisiile electorale de sector etc? Este vre-un partid politic, care împărtăşeşte acţiunile de subminare a voinţei civice a alegătorilor? Adică putem admite că la noi în ţară există partid politic, care, pe deoparte, cheamă cetăţenii la alegeri, îi convinge să-i voteze lista candidaţilor, iar, pe de altă parte, se împotriveşte să fie reflectat corect în actele electorale şi să cunoască adevărata voinţă a acestora, exprimată respectînd Constituţia? În prezenţa cărorva probe, ce ar confirma aceasta, astfel de partid ar trebui declarat în afara legii şi dizolvat, deoarece declarînd în statutul său respectarea Constituţiei, a fost nesincer, a admis înşelăciune pentru a obţine pe nedrept legalizarea sa.
Spre deosebire de partidele, care participă în alegeri cu candidaţi proprii, cetăţeanul nu poate controla procesul electoral. El n-are reprezentanţi in comisiile de sector ca să supravegheze respectarea legislaţiei electorale, începînd cu deschiderea sectorului electoral, sigilarea urnei de vot, continuînd cu derularea votării pînă la desigilarea urnei cu buletinele votanţilor, clasificarea, numărarea voturilor obţinute de fiecare concursant şi, în sfîrşit, semnarea procesului verbal, în care se fixează rezultatul votării, corectitudinea acestuia. El nu poate protesta nimic dintre acestea deoarece nu deţine informaţia. El poate numai insista să fie introdus în lista alegătorilor şi să i se elibereze buletinul de votare, să aibă posibilitatea selectării libere (fără prezenţa cuiva sau impunea de către cineva) a candidatului preferat, adică să voteze reieşind din propria preferinţă şi fără teamă. În continuare îi rămîne doar să aştepte publicarea rezultatelor votării şi, dependent de aceste rezultate, să se bucure sau să se întristeze.
Însă, în condiţiile noastre, cetăţeanul, vrînd-nevrînd, mai are încă o problemă: să interpreteze la înţelegere proprie informaţiile despre nereguli, atestîndu-le ca înşelăciune de proporţie neidentificată sau ca demagogie menită să camufleze înfrîngerea politică a unui sau altui partid. Şi, pînă în sfîrşit, să rămînă nedumerit de indiferenţa organelor de resort faţă de nereguli. Astfel, cetăţeanului i se cultivă atitudine de dispreţ faţă de partidele politice şi de disperare faţă de institutul alegerilor, faţă de orînduirea, pe care o declarăm ca democraţie şi se doreşte ca aşa anume să fie percepută de cetăţeni.
Dar pînă neregulile (şi vinovaţii în admiterea acestora) nu vor deveni obiect al urmăririi penale şi al examinării transparente şi nepărtinitoare judecătoreşti (cu pronunţarea sentinţelor, adoptate conform Legii), atitudinea faţă de alegerile ce se pretinde a le atesta ca democratice, va fi ca şi anterior faţă de colhoz: toţi îl răbdau, dar nimeni nu-i tînjea ori foarte puţini i-au tînjit dispariţia lui. A dispărut neobservat şi neregretat. Din ele fugea lumea ca necuratul de tămîie. Aceasta o doresc Parlamentul, CEC, partidele politice orînduirii democratice în Republica Moldova? Dacă nu, n-au decît să demonstreze societăţii contrariul: e inadmisibil să fie trecută cu vederea orice neregulă fixată în procesul electoral sau/şi făcută publică, să rămînă neinvestigată transparent, neapreciată nepărtinitor din punct de vedere al Legii. Despre tot, inclusiv despre rezultat şi măsurile de corectare trasate ori deja întreprinse, trebuie să se furnizeze informaţie amplă pentru public. Ca urmare, la cetăţeni va reapărea respectul faţă de institutul alegerilor, la partidele politice (şi la societate) - încrederea faţă de rezultatul votării, constatat de către CEC. Concomitent, altfel s-ar simţi acele comisii electorale de sector, care î-şi exercită misiunea respectînd fără rezerve legislaţia electorală
Astfel, se poate atinge situaţia, cînd începînd cu declararea oficială a rezultatelor alegerilor, partidele politice vor trebui şi vor putea să se ocupe cu chestiuni organizatorice, la necesitate – cu crearea coaliţiilor şi nicidecum (ca odineauri) cu proteste, cu demersuri de respingere a rezultatelor alegerilor, cu cererea anulării acestora etc. Societatea e sătulă de acel proces electoral, pe care l-am avut şi care ne cam duce, dacă nu la rîpă, atunci - la sapă de lemn, direcţie opusă declaratei opţiuni europene.
Apropo, Procuratura însăşi n-ar trebui să fie în aşteptare apelărilor din exterior. Ea nu numai că poate, ci respectînd dispoziţiile Constituţiei, articolul 124 (1), în lipsa iniţiativelor din exterior, are atribuţia de a apara drepturile cetăţenilor din misiune şi iniţiativă proprie atunci, cînd apar declaraţii publice despre încălcarea legislaţiei electorale, indiferent de la cine n-ar proveni acestea. Procuratura nu duce o viaţă izolată de restul societăţii şi, n-avem dubii, cunoaşte problemeleîn discuţie. Cu atît mai mult, cazurile de rezonanţă accentuată, care generează mare zarvă. Cum sînt cele tangente legislaţiei electorale, mai precis, de nerespectare a legislaţiei.
Cum sa întîmplat, că preşedintele ţării se alege din două candidaturi, pe cînd miss America - din cincizeci? (Alfred Newmen)
II.Criza politică, pe care o avem, e conservată în însăşi legislaţia referitoare la constituirea organelor supreme de stat, în atitudinea forţelor politice faţă de ea, în capacitatea acestora de a acţiona constructiv, pornind de la legislaţie aşa cum ea este, cum, de fapt, a fost votată, chiar de unele partide, actual parlamentare, cărora le revine naşterea normei incomode. Apropo, dacă ne dăm truda să ne amintim, legislaţia în vigoare, aşa cum ea este, a fost pripită în mare grabă în vara anului 2000. Ea apăruse ca un trăsnet, un fulger în deplină seninătate a zilei. Partidele politice, care au plămădit treaba, n-au crîcnit nimic în programurile preelectorale, anterioare evenimentului, despre intenţia de a opera modificări în Constituţie referitoare la alegerea Preşedintelui ţării. Acestea n-au desfăşurat careva discuţii publice referitor la materie nici după alegeri. Toată afacerea avea un iz de expromt iniţiat în grabă şi făurit (să fie ertată folosirea acestui verb minunat pentru caracterizarea unei trebi nechibzuite gospodăreşte) tot în mare grabă. Dar, cum zice o vorbă veche ţărănească, graba strică treaba. Şi deja zece ani ţara noastră e impusă să sorbească din fiertura de prost gust din vara anului 2000..
Nu e vorba, că republica parlamentară sau semiprezidenţială e o alegere proastă, pe cînd cea prezidenţial – parlamentară, ar fi mai reuşită. Oricare dintre variante este o alegere. Îi bine dacă alegerea se face conştient, cu gătinţa de a trăi real în condiţiile alese, dar nu din considerente emoţionale sau de conjunctură de moment. Eficienţa depinde de substanţa, care va fi turnată în acest vas, lucru, de care deja ne-am şi convins: la noi calitatea acestei substanţe s-a pomenit sub orice critică. Deja la prima încercare de a aplica norma nouă, parlamentul - iniţiator al modificărilor, s-a manifestat incapabil de a asigura ţara cu Preşedinde ales în modalitatea mult rîvnită şi anume de acel parlament încocoţată în Constituţie cu vre-o cîteva zile în urmă. Căci minte multă să votezi schimbarea, care imediat îl detrona pe Preşedintele ţării în exerciţiu (ales direct de cetăţeni), nu se cerea. Însă aceasta inflăcărat o doreau liderii majorităţii fracţiunilor parlamentare de atunci. Aadică, aceasta nu a fost o doleanţă politică chiar a tuturor fracţiunilor.. Dar, în continuare, anume liderii acelei majorităţi s-au manifestat pur faliţi politici, supraîncărcaţi de ambiţii, dar neputincioşi (ori, poate, şireţi?) de a iniţia şi constitui coaliţie parlamentară, viabilă şi eficientă nu numai pentru o votare.
Din prima încercare ţara s-a ales cu jignirea de către acel parlament a unui om de treabă, pe care (prin expromt, căci au iniţiat modificare în Constituţie fără a se gîndi la aplicarea practică şi imediată a novaţiei) l-au convins să candideze la postura de Preşedinte al ţării, dar n-au fost capabili să-i asigure suport politic suficient pentru a fi ales în postură. Poate tot ce a urmat mai apoi este o osîndă pentru jignirea acelui om, pe care nu-l numesc, căci l-am stimat şi e plecat în altă lume. Revenim la temă: din tot iarmarocul cela pentru început ne-am ales cu alegeri anticipate. Se vede, în speranţa (cum s-a dovedit, pustie) a apariţiei unei configuraţii mai capabile a parlamentului.
Am ajuns şi la a doua încercare de alegere a Preşedintelui ţării de către parlament. La prima vedere totul a „trecut frumos”: chestiunea-cheie, alegerea Preşedintelui ţării, a derulat mai strălucit decît poate aştepta pretendentul V.- candidatura lui a întrunit 71 de voturi, pe cînd erau deajuns şi 61, de care dispunea fracţiunea ce i-a înaintat candidatura. Contracandidatul B. a obţinut, pare-mi-se, doar 15 voturi.
Dar a „trecut frumos” numai la prima vedere. Totuşi, exista pericolul, că alte fracţiuni nu vor înainta candidaţi la preşedenţie, ceea ce, în virtutea dispoziţiei Constituţiei, articolul 78 (3), făcea imposibilă petrecerea procedurii alegerii Preşedintelui ţării. Salvarea a venit, după cum ştim de la Alianţa Braghiş şi candidatul ei B., care, ştiind clar că va suferi înfrîngere, a acceptat înaintarea candidaturii sale la postura de Preşedinte al ţării, asigurînd alternativitatea alegerii. Aici e timpul să ne amintim: a fost şi al treilea candidat, C., şi că aceasta a fost înaintată de un grup de deputaţi din fracţiunea PCRM. Îdrăznesc să presupun: înaintarea acestui candidat a fost „paraşută” pentru principalul candidat, V. Dacă din careva considerente în ultima clipă s-ar fi retras din cursă candidatul B. apărea pericolul, despre care se aminteşte la începutul alineatului.
Dar candidatul B s-a manifestat fidel iniţiativei fracţiunii, a cărei lider era. Această circumstanţă a permis să rămînă neobservat elementul de clounadă, atribuit procedurii de alegere a Preşedintelui ţării în noua modalitate. Acum să luăm în mînă Legea privind alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, acolo citim: candidat la postura respectivă poate fi persoana înaintată de cel puţin 15 deputaţi. Cererea de înscriere în buletinele de votare a candidaturei C. pentru alegera Preşedintelui ţării a fost semnată de cel puţin 15 deputaţi ai Parlamentului Republicii Moldova. Real au votat pentru acest candidat doar 3 deputaţi. Unde-s încă 12 dintre semnatarii cererii? Dacă presupunem, că cele 3 voturi au venit de la unii din aceşti semnatari. Dacă e să judecăm mai profund asupra cazului, iniţiatorii candidaturii a treia, vrînd-nevrînd, parcă le-ar fi dat de înţeles celorlalte fracţiuni: fracţiunea PCRM are şi pentru voi candidat, î-l puteţi vota de nu vă place V.
Dacă să presupunem o procedură, fie formală, atunci, probabil, a avut loc întîlnirea presupusului candidat C. cu cei 15 deputaţi (sau cu o parte din aceştea), la care acestuia i s-a făcut propunerea să candideze. Probabil, i s-a explicat, că voturi nu v-a avea ori va avea numai cîteva. Cum se zicea pe timpuri: „aşa trebuie”. Se poate presupune cu siguranţă: acesta şi-a exprimat acordul fără nici o iluzie privind perspectiva votării. În aşa caz ne putem imagina, că a fost un act de altruism din partea lui C.? Dacă nu, atunci ne rămîne din nou să presupunem: a fost o promisiune, care nu putea fi declarată public, ci a rămas pentru totdeauna îndosită, cu toate că a fost făcută nu din cont personal al celui ce a făcut propunerea, ci din cont public. Astfel de treabă se numeşte cîrdăşie. Dar, la concret, de la cine putea proveni orice promisiune în această epopee? Oricine îşi pune această întrebare, poate avea acel răspuns, în care crede. Sursă publică nu există.
Şi atunci, care-i gradul de moralitate şi responsabilitate civică a acelora, ce au înjghebat treaba? Adică astfel de aleşi ai poporului nu văd imoralitate politică şi civică în transformarea procedurii de alegere al Preşedintelui ţării într-o banală coţcărie. Iată cu ce s-a soldat lucrul făcut în pripă de parlamentari în anul 2000. Cel mai trist e că faptul s-a lăsat neobservat şi de toţi parlamentarii (inclusiv şi ceilalţi 27, care n-au votat candidaturile V. şi C.) de atunci şi de mai pe urmă, precum şi de mass/media. Ulterior nici partidul de guvernare, nici Preşedintele ţării n-au făcut nimic pentru corectare, pentru evitara repetării situaţiei. A tăcut şi opoziţia. Dacă s-o fi făcut ceva, atunci, ca totdeauna, a fost ceva de culoar. Oricum, nu se ştie nimic. Ca urmare situaţia a rămas conservată şi patru ani mai tîrziu nu putea să nu se repete aceleaşi odiozităţi.
Şi iată, ne vedem, în sfîrşit, şi în 2005. Ceea ce, poate în 2001 nu prea bătea la ochi, era cumva camuflat, acum s-a repetat deja făţiş, cu un cinism exagerat. De data aceasta fracţiunea majoritară - PCRM nu mai avea 61 mandate. În aşa caz pentru soluţionarea problemei alegerii Preşedintelui ţării se cerea o careva coaliţie, o alainţă de fracţiuni. A auzit pe atunci cineva aceste cuvinte (sau măcar ceva echivalent) în lexicul căreiva fracţiuni? În societate circulau diferite vorbe referitoare la modalitatea înţelegerii dintre liderii, a fracţiunilor PCRM cu, pare-mi-se, PD şi PPCD, privind votarea la alegerea Preşedintelui ţării. Costul (dacă a fost şi care a fost) acelor vorbe a rămas necunoscut pentru public. Deatîta ele nu făceau onoare nimănui dintre negociatori. Şi era firesc, deoarece au trecut intransparent, fără relatări publice, fără semnarea căruiva document (tot dat publicităţii), în care să se fi fixat la ce şi care candidatură s-a convenit să se susţină şi cu ce condiţii.
Adică, ce obligaţiuni politice îşi asuma fracţiunea majoritară şi viitorul Preşedinte al ţării în schimbul susţinerii politice acordate. S-a preferat din nou o acţiune de culoar. Se vede, publicul nu trebuia să ştie, care a fost adevărata tocmeală. Însă lipsa de informaţie naşte zvonuri. În care oricare are dreptul să creadă sau să nu creadă. Pe cînd ghicitul în astfel de chestiuni nu este normă constituţională. Folosirea acestuia e admisibilă în alte circumstanţe.
În buletinele de votare au fost întroduse două candidaturi – V. şi D.: prima de către fracţiunea PCRM, a doua – de către 15 deputaţi din componenţa aceleiaşi fracţiuni. Adică, în aceiaşi manieră frustratoare ca şi patru ani în urmă. Ca şi atunci, culmea a fost însăşi actul votării: candidatul V. a acumulat 67 voturi, pe cînd candidatul D. – doar un singur vot. Să repetăm: acesta a fost înaintat prin cererea a 15 deputaţi. Cel puţin, o parte dintre ei au fost prezenţi la plenara PCRM, unde în unanimitate a fost susţinută o singură candidatură, cum s-a relatat public – V. Iese, că unii dintre aceştea, părăsind sala de şedinţe ale Plenarei, în pofida disciplinei de partid, se vede, au hotărît să-i impună concurenţă cu un alt candidat. Şi iarăşi enigmă: D., cum se ştie, s-a ales doar cu un singur vot. Cine l-a acordat nu se ştie, deoarece votarea e secretă, însă, cu siguranţă, 14 semnatari nu i-au acordat lui voturile sale.
Întrebări: a) se zice că unul din principiile fundamentale a jurisprudenţei este unitatea literii şi a spiritulului Legii. Dacă-i aşa – se referă acest principiu şi la aplicarea Legii privind alegerea Preşedintelui ţării? Ori am fost martori la o situaţie, despre care V. I. Ulianov (Lenin), referindu-se la manieră similară de înterpretare a Legii, s-a exprimat cu revoltare, univoc şi clar: по форме, конечно, правильно, но, по существу, издевательство. Nu vorbim de faptul, că Ulianov (Lenin) nu era mare adept al dreptului ca instrument de administrare a ţării. Dacă ne convine cum s-a făcut - să continuăm.
b) cererea semnată de 15 deputaţi din fracţiunea PCRM a fost o îndeplinire a hotărîrii respective a Plenarei (sau Congresului) PCRM sau iniţiativă proprie a acestor 15? Dacă da, atunci a fost o încălcare a disciplinei de partid. Şi dacă fiecare dintre aceştea i-ar fi acordat votul său candidatului D. atunci evenimentul rămînea ca o chestiune internă al PCRM. Dar din cauza, că n-a fost aşa, evenimentul a fost cu impact politic de proporţie pentru toată ţara: s-a imitat legalitatea procedurii alegerii Preşedintelui ţării, care este garantul Constituţiei şi care după alegere va depune jurămînt, textul căruia conţine, în particular şi fraza „Jur...să respect Constituţia şi legile ţării...” Ori, poate, să convenim că în continuare Preşedintele ţării va avea obligaţiunea să respecte numai litera, dar nu şi spiritul Constituţiei, legilor ţării? Ca o excepţie. Doar deja astfel de atitudine faţă de procedura alegerii Preşedintelui ţării de către Parlament, de/facto, a devenit o deprindere, care în 2009 a rămas neaplicată (fie după alegerile din aprilie, fie după cele repetate), doar din cauza, că nici o tabără n-a întrunit 61 de voturi pentru unul dintre candidaţii inregistraţi. Şi această circumstanţă, firesc, a provocat iniţiativa de modificare imediată a Constituţiei.
Înseamnă aceasta, că alegerea Preşedintelui ţării de către parlament e o variantă proastă, iar alegerea prin votare directă nemijlocit de către cetăţeni e una bună (fără a se pune în discuţie competenţele acestuia într-un caz sau altul)? Ori că e exagerat plafonul de 61 voturi „pentru” din 101 total? Cine se consideră competent să dea răsuns univoc - s-o facă. Personal, pornind nu de la presupuneri sau preferinţe subiective, ci de la experienţa concretă a altor ţări (Cehia, Germania, Turcia), fac concluzia: depinde în ce mîini s-a pomenit instrumentul.
Politicienii din Republica Moldova, care au dominat în parlamentul ei din 2000 pînă în 2009, nu s-au dovedit meşteri iscusuţi. Ei, cu mîinile şi faptele proprii, au discreditat (aici, în Moldova, dar nu ca atare) modalitatea alegerii Preşedintelui ţării, pe care înşişi au promovat-o cu atîta energie şi insistenţă, încît în vara-2000 fără probleme au obţinut votarea schimbării în Constituţie. Drept, că printre aceştea la începuturi s-au pomenit şi cei, care ulterior s-au plasat în banca opoziţiei (cîteva dintre aceste partide la alegerile, ce au urmat după 2000, s-au ales, pe meritate, la vorba ţaranului, cu borta covrigului). Trist e, că aşa s-a conservat impasul politic în ţară.
Acum, în sfîrşit, Alianţa AIE a iniţiat o reformare constituţională, scopul fiind, în particular, şi art. 78. Poate, ar fi deajuns. Căci însăşi schimbarea în cauză cere mari eforturi şi timp pentru a se ajunge la un compromis politic (între forţele politice, astăzi, practic, antagoniste, cu cultură politică foarte scăzută). Plus, ea, firesc, va impulsiona modificări esnţiale într-un amplu pachet de Legi (privind însăşi procesul alegerii, investitura, împuternicirile, asigurarea acivităţii, precum şi încetarea împuternicirilor Preşedintelui, transmiterea acesora de la un Preşedinte la următorul, etc; privind Guvernul ţării, privind Regulamentul Parlamentului, statutul deputatului, etc).
Nu afirm, că nu necesită modificări încă careva clauze din Constituţie. Însă Constituţia e un aşa document, recurgerea la modificare în care trebuie să fie impusă de circumstanţe extraordinare. Adică, în lipsa cărora ţara (nu una sau altă forţă politică) nicidecum nu mai poate, e în prag de catastrofă. De asemenea, orice îniţiativă de modificare a Constituţiei, ba chiar şi a altor acte legislative, ar fi de dorit să fie anticipată de discuţii publice (în mass/ media, la nişte conferinţe organizate de oficialităţile statale), nu, cum s-a obişnuit, numai parlamentare. Atunci societatea, clasa politică, mediul de afaceri, asocierile civile nu numai că se vor putea expune, dar şi, de fiecare dată, vor avea mesaj clar de la puterea de stat, că opinia lor este binevenită (şi se va lua în consideraţie). Cu atît mai mult, e cam arbitrară iniţierea adoptării în pripă a unei noi Constituţii.
Aduc un exemplu: Barack Obama, devenind Preşedinte al SUA, a cheltuit mai bine de un an de zile pentru a asigura promovarea unei Legi privind asigurarea medicală, care avea ca obiect doar, cum relatează mass/media, circa 15 milioane americani. Ceilalţi americani au fost contra sau în cel mai favorabil pentru iniţiativa lui Obama caz – indiferenţi. A avut de convins nu numai opoziţia, ci şi pe congressmanii-democraţi. Iniţiatia a fost parte componentă, de prioritate a programului preelectoral. Adică toţi americanii, inclusiv, firesc, şi clasa politică au avut posibilitate în decurs de peste doi ani de zile să pătrundă în idee, să-şi formuleze atitudinea, să o semnaleze congressmanilor. Care nu numai au votat-o, dar confruntîndu-se cu învinuirea de încălcări procedurale, au votat-o repetat. Şi aceasta n-a fost modificare de Constituţie, ci elaborarea unei din multitudinea de acte parlamentare. Deatîta Legea va lucra. Iar dacă se va dovedi nefavorabilă pentru America (majoritatea electoratului) – atunci Obama poate suferi insucces la următoarele alegeri.
Activitatea legislativă e lucru specific. E naiv a miza că oarecare iniţiativă legislativă va fi susţinută unanim. Şi nu neapărat din cauza imperfecţiunii propunerii. Pur şi simplu aşa-i specificul concurenţei politice. Dar aceasta nu poate fi interpretat ca temei de a face-o repede, de a demonstra indiferenţă de poziţia oponenţilor. Dialogul este o necesitate, chiar dacă poziţiile părţilor vor rămînea neclintite. Se are în vedere dialogul de pînă la şedinţa plenară a parlamentului: în comisiile parlamentare, la conferinţe cu participarea reprezentanţilor societăţii civile, a experţilor în materie etc.
Astăzi tristeţe generează atmosfera, în care decurge discuţia „peste zid” asupra iniţiativei de modificcare a Constituţiei. Prima datorie, pe care o au cei ce benevol (cred că nimeni n-a fost impus să candideze şi să ridice mandatul de deputat) au întrat în povara de legislator, e să-şi mai dămolească, să-şi controleze spiritele (mai ales cei ce după o îndelungată pauză s-au pomenit în fotoliu mai puţin confortabil de opoziţie), să fie echlibraţi, să nu admită insulte, cu atît mai mult, publice, să fie oameni de comportament cu demnitate personală.
Citim acum relatările mass/media despre opiniile şi declaraţiile publice ale mai multor politicieni, care aproape nouă ani de zile au guvernat ţara. Ani la rînd nu şi-au dat truda să evaluieze critic situaţia cu aplicarea art. 78, au fost participanţi activi şi nemijlociţi al pomenitelor jocuri de miros prost cu Legea, n-au făcut nimic pentru aplicarea ei nu de formă, dar şi de esenţă, n-au iniţiat nimic pentru corectarea reală a situaţiei. Nu se simte dorinţa de a recunaşte, de a constata măcar necesitatea schimbărilor, care ar dezmorţi situaţia.
Unul din liderii PCRM declară public: „Noi ani la rînd veţuiam după Constituţia noastră şi, pe neaşteptate, apare cineva cu declaraţia, că aceasta nu-i bună şi cere modificare... Se afirmă, că avem criză constituţională. Flecăreală! Noi avem o profundă criză politică. Şi unica ieşire e respectarea strictă a Constituţiei. Noi am ales calea Republicii parlamentare. La noi parlamentul alege Preşedintele (ţării). Şi acest mecanism lucrează. Dacă n-ajung voturi, există procedurile tratativelor. În 2005 nu ne ajungeau voturi şi noi prin calea tratativelor le-am găsit.” (vezi „Gazeta RU” din 24 03 2010, traducerea şi marcările mele). Autorul sugestiei se consideră jurist de înaltă calificaţie. Rămîne doar să-l întrebăm:”repectarea strictă” în percepţia dumisale presupune şi spiritul Legii sau numai litera? Unde am putea citi măcar peste cinci ani textul documentului, în care în 2005 s-a fixat rezultatul tratativelor, adică, cerinţele celor ce au furnizat voturile (care n-ajungeau) şi obligaţiunile, asumate de partea, căre-i nu-i ajungeau voturi? Iar, dacă astfel de document n-a existat niciodată, atunci care a fost adevăratul cost al acelei găselniţe? A fost el, în esenţa sa, unul constituţional sau nu? Precum şi dacă autorul declaraţiei în cauză (şi fracţiunea, de care aparţine) insistă şi în continuare la încetăţenirea acestei manere de găsire a voturilor, care nu ajung?
După ce gruparea de guvernare – AIE – a iniţiat modificările constituţionale, toată energia oponenţilor o vedem doar în critica iniţiativei, dar nici o propunere proprie, oficială, cu excepţia alegerilor anticipate cît mai rapide, condiţie ultimativă, care nu admite discuţie ori altă opinie. O poză a obijduitului nematur. O neînţelegere, o neîmpăcare înverşunată cu logica şi conţinutul viaţei politice: azi - la putere, mîine - în opoziţe, poimîne - nici colo, nici colo sau din nou la putere. Cum va fi norocul şi preferinţa alegătorului. Deprinderea de a căuta cauza nereuşitei politice proprii în felul de gospodărire a vecinului are iz prost şi perspectivă problematică. Poate cu excepţia cazurilor de adevărată falsificare a alegerilor şi/sau de denaturare a rezultatelor acestora, dacă aşa ceva întradevăr a avut loc.
Firesc, guvernarea are oblgaţiunea sfîntă (care în trecut s-a deprins să nu se prea respecte) să asigure transparenţa activităţii sale, iar opoziţia - să se descotorosească de poza bosumflatului (pe motive, cum ar fi: guvernarea nu ne-a familiarizat cu ceea sau cu ceea, încearcă iniţiativă, cu care nu sîntem de acord – vom boicota şedinţele plenare, şedinţele comitetelor, etc): Constituţia, legislaţia existentă prevede (şi nu-s semne, că în continuare va fi altfel) proceduri neţipătoare, dar pragmatice şi civilizate de aparare a poziţiei politice: atacarea Legilor, decretelor prezidenţiale, hotărîrilor guvernamentale în Curtea Constituţională. Cum a şi fost toţi anii precedenţi, începînd cu 1991. Drept, că acolo nu se examinează mofturi, lozinci politice, ci argumente şi probe de forţă juridică. Întrucît ştim, a fost numai un singur caz, cînd un lider de partid şi-a exprimat public dezacordul cu hotărîrea acestei instanţe. De fapt, a fost un caz de nerespect faţă de Înalta Instanţă, care, din fericire, n-a avut nicăieri şi la nimeni susţinere. Apropo, din relatările mass/media autohtone recent aflăm, că un fost mare protejator al constituţionalităţii şi legalităţii în trecutul nu prea îndepărtat, pînă în prezent nu ştie de existenţa şi care-i misiunea Curţii Constituţionale autohtone: sărmanul, e nevoit să caute tocmai pe malurile Tibrului apărare constituţionalităţii în Moldova. Prăpăd, nu alta.
Dacă, urmînd un drum, încontinuu întîmpini obstacole, posibil, te afli pe partea opusă a carosabilului. (Sugestia lui Borstelmann)
III. În discuţia înzvăpăiată, politică curentă se poate creea impresia, că soluţionarea chestiunii Constituţionale ne scoate la apă limpede. Să presupunem: la alegerea Preşedintelui ţării s-a găsit formulă eficientă, scutită de criză, de toţi susţinută. Modificarea a fost votată şi a fost pusă în aplicare. Acesta a fost, în sfîrşit, ales. Dar, dacă să mai presupunem, că alegerile anticipate,ce vor urma, se vor finaliza cam cu aceeaşi pondere de mandate de deputaţi a fracţiunilor (adică nici una nu v-a dispune de 51 mandate), din nou vom avea tensiune politică contrproductivă şi chiar de prisos.
Cauza e una: noi nu avem o procedură clară, fie convenită tacit (şi respectată de toţi fără rezerve), fie (mai bine) prin reglementare votată şi fixată într-o normă oficială, cum şi cui (căre-i fracţiuni) i se pune sarcina (are dreptul) de a propune candidatura Primului ministru, componenţa personală a Guvernului, ce se va întîmpla, dacă aceasta nu-şi va da acordul sau nu va izbuti în termenul reglementat (stabilit) să să propună candidatura respectivă, să creieze echipa de guvernare, sau aceasta nu va obţine susţinerea numărului necesar de voturi a parlamentarilor. Astfel se devalorizează pachetul majoritar, dacă acesta e mai mic de 51 mandate, nu există o consecutivitate reglementată în ordinea obţinerii dreptului de a propune componenţa personală a Guvernului, care să se respecte independent de apartenenţa de partid şi simpatiile politice a Preşedintelui ţării. Apropo, acesta ar trebui la intrarea în mandat să-şi înceteze calitatea de membru de partid şi în toată perioada de mandat să fie independent, să nu menţină careva relaţii deosebite cu vre-un partid, să fie echdistant şi absolut transparent în relaţiile cu partidele, inclusiv cele reprezentate în parlament.
Cît priveşte structura Guvernului, aceasta nu trebuie să fie adăpost pentru condrumeţii de partid sau de coaliţie, sau pentru prieteni, cît n-ar fi ei de scumpi. Într-o ţară atît de mică (şi de săracă) n-avem ce institui mulţimea de viceprimminiştri. În Franţa, Germania, Marea Britanie, spre exemplu, ţări mult mai mari decît Moldova, izbutesc să se isprăvească cu conducerea guvernelor fără astfel de posturi. Şi nu prost. În schimb altul e statutul real (nu declarat) al miniştrilor. Să împrumutăm această experienţă confirmată de viaţă, să ne dezicem, odată şi odată, de moştenirea sovietică, care avea ca efect doar dublarea funcţiilor şi devalorizarea posturii de ministru. Folos n-a fost nici atunci, nu este nici acum. Similar e şi cu posturile de vicespeacker al parlamentului. În ţară nu trebuie să se instituie posturi pentru oameni, ci să se selecteze oameni (capabili, demni) pentru posturile necesare.
Referitor la chestiunile abordate, la mai multe aspecte a structurii şi funcţiilor, atribuţiilor autorităţilor publice, la relaţiile acestora cu autorităţile locale etc un set desfăşurat de sugestii a fost expus în vara- 2008 pe site-ul www.infotag.md/comentarii sub titlul: „Popas înainte de alegeri.” Doritorul să le cunoască poate apela la acel site. Poate se va găsi vre-un grăunte de raţiune sau măcar va fi un imbold căutărilor celor ce au ocupaţia de legislator, de consultanţi al acstora. În caz cînd există interes şi faţă de opinile alegătorilor.
Grigore Furtună,
29 martie 2010
