Social

Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naştere)

13 mai, 2020

Ego plus quam feci, facere non possum. (Marcus Tullius Cicero)

Îi sunt şi îi voi rămâne fiu,
Cântarea ei mi-i casă.
Frumoasă-i limba care-o ştiu,
E tragic de frumoasă... (Aureliu Busuioc)


Trei decenii în urmă limba română şi-a reluat calea anevoiasă (care anevoiasă încă mai continuie să rămână pânâ astăzi, fie şi în porporţii mult mai reduse de cât până la 1989) în toate sferele vieţei umane a spaţiului dintre Prut şi Nistru. Accentuiez: dintre Prut şi Nistru, căci în stânga Nistrului, cum înţeleg, până azi, şi nu se ştie încă pentru cât, rămâne aceeaşi Cenuşereasă, dacă nu şi mai prost, de cât până atunci. Cum e în nordul Bucovinei şi în sudul Basarabiei – nu cunosc, dar, cum am înţeles din reţelele socializate, probleme ajung şi acolo...

Această schimbare fundamentală necesita un cu tot alt vocabular, decât cel de „ sufragerie/bucătărie”, cunoscut şi utilizat până atunci chiar şi de majoritatea celor ce se autoidentifica drept „purtători al limbii moldoveneşti”, ori, pentru acele timpuri, mai isteţ exprimând-u-ne – româneşti. Printre astfel de „purtători” eram şi eu. Căutam surse pentru a-mi acoperi cât mai rapid golurile vocabularului propriu, mai ales de profil profesional, care anterior, firesc, era totalmente rusesc.

Nu a fost atât de simplu. Dar mi-a fost norocul să găsesc la un magazin de anticvriat ediţia „РУССКО – РУМЫНСКИЙ СЛОВАРЬ», editat în 1954 la edutura Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей din Moscova. Cu menţiunea: составители (autori) Н.Г. Корлэтяну и Е.М. Руссев, dicţionarul conţinând 45 000 de titluri-cuvinte. Arăta cam jerpelit de ani şi de intensivă utilizare , dar mă ajută cu succes şi azi, aproape şapte decenii după apariţia sa.

Note: 1). pe timpurile, când am procurat acest dicţionar, ca o moştenire de la timpurile sovietice (şi, în percepţia mea, nu cea mai rea moştenire!), în oraş exista o reţea de magazine specializate, ori cu secţiuni aparte de cărţi vechi, dar care, din considerente necunoscute, a fost distrusă completamente în timpul guvernărilor PCRMiste. 2). ulterior, după cât ştiu, autorii au comntinuat lucrările asupra decţionarului rus-român, esenţial extinzând numărul de titluri, cu editarea tot la Moscova. Dar de fiecare dată, se vede, „la recomandările”incontestabil insistente locale, acelaşi dicţionar se edita şi la Chişinău, numai că chiriliţă şi cu titlul modificat (vroba unui personaj popular al lui Ilia Ilif şi Evghenii Petrov: „согласно последнему постановлению ВЦСПС”): Дикционар Рус - Молдовенеск.

Chiar de la începutul utilizării cu uimire m-am convins în aplicabilitatea exclusivă al acestui dicţionar pentru domeniul meu de activitate profesională - economie, activitate bancară (dar şi în alte domenii) - atât de specifice perioadei de atunci de tranziţie de la economie socialistă de tip sovietic la cea de piaţă, cât şi în condiţiile deja noi, pe principiile de piaţă a funcţionării cotidiene a economiei naţionale. Fiind instruit profesional, şi funcţionând profesional anterioarele patru decenii exclusiv în limba rusă, aveam (şi încă continuu să am, fie şi în proporţie mai redusă) probleme în exprimarea gândurilor mele în limba română; anterior - în documente, corespondenţă de afacere, iar după trecerea la pensie - în corespondenţa particulară, în încercările de creaţie, în memuare. Şi aproape de fiecare dată colac de salvare îmi rămâne vocabularul pomenit.

Ulterior am încercat să folosesc alt Dicţionar Rus-Român (2002), ediţie mult mai extinsă – 78 000 de cuvinte –titluri, acesta având şi alţi autori (coordonator al ediţiei A. Zgardan-Crudu), dar ori de câte ori apelam la acesta, fie căutând tălmăcirea unui termen ce lipsea în Dicţionarul lui N. Corlăteanu şi E. Russev, ori fiind nesatisfăcut de variantele propuse în Dicţionarul lor, dar foarte rar găseam în cel mai nou ceea ce căutam şi, în final, deprinderea primară, cu Dicţionarul din 1954, şi-a luat revanşul...

Acum, în pragul aniversării 105-a de la naşterea academicanului Nicolae Corlăteanu (autor al Dicţionaruli din 1954), imi materializez careva gânduri despre această figură eminentă în istoria basarabeană, a culturii ei în fond, şi a celei lingvistice, în particular. Acum urmează gândurile unui diletant în lingvistica maternă, pe care demult le port în memorie şi doream să le expun public. În semnul stimei pe care o aveam şi continuu s-o port în suflet faţă de personalitatea lui Nicolae Corlăteanu. Recunosc: voi fi părtinitor în expunere.

De prima dată l-am văzut prin îndepărtatul septembrie 1955. Aşa s-a întâmplat că pe atunci Facultatea Economie a universităţii , la care-mi începusem studiile, îşi avea reşedinţă în acelaşi bloc al Universităţii de stat din Chişinău cu Facultatea Istorico-filologcă (ea, Facutatea Economie, nudemult fusese divizată din componenţa aceleiaşi facultăţi, anterior cu o şi mai lungă denumire). Şi degrabă după începutul primului an de studii l-am observat pe cel ce era Nicolae Corlăteanu, pe atunci, colaborator la catedra de „limbă şi literatură moldovenească” (cum decreta legea şă se scrie) al Universităţii de stat din Chişinău.

Mi-amintesc: în timp de pauză între orele de lecţii, sau în aşteptarea acestora, stăteam în grupuri în coridorul de configuraţia literei „L”, la etajul unu al blocului principal, pe atunci, al Universităţii şi, deseori, vedeam apariţia dinspre intrarea centrală a unui bărbat elegant, în floarea vârstei (după cum ştiu azi, câteva luni în urmă depăşise 40 ani), cu un mers negrăbit, de o demnitate firească, cu o freză „peste cap”, uşurel presărată de „prima brumă”, cu o expersie a feţei şi ochilor , de la care nu puteai rupe vederea. Pe scurt, un bărbat foarte simpatic.

Totdeauna într-un costum, cel mai des, în timp de vară – alb, de şantung (mai cunoscut în rusă: чесуча), bine călcat, de regulă, fără cravată, în camaşă tot albă, desbunghiată la doi nasturi, cu gulerul răsfrânt, cum era pe atunci moda, deasupra celui a vestonului de un rând de nasturi, şi în pantofi de textile, tot albi. Aşa l-am memorizat pe viitorul academician Nicolae Corlăteanu din acei ani.

Numele şi prenumele le-am auzit de la studenţii filologii, cu care găzduiam într-un cămin al Universităţii din strada Ştefan cel Mare (pe atunci; acum – str. Alexandru cel Bun), nr. 2; acea clădire nu mai există. Ăştea erau: Ştefan Smochină, Alexandru Tecuci , Dumitru Rusu, Grigore Fidelschi, Vladimir Mucerschi, Vladimir Chiriacov... De la ei am şi auzit carateristicele atribuite viitorului academician; caracteristici pline de simpatie. Apropo, din vorbele lor se putea concluziona că, sub tutela pedagogului şi savantului iubit, unii dintre ei erau atraşi la careva lucrări de pregătire către elaborarea unui nou dicţionar. Posibil, mergea vorba despre lucrările de pregătire a celei de a doua ediţii a pomenituli mai sus dicţionar din 1954. Vor fi finalizate cu editarea accestuia prin 1967.

După cât ştiu acum, Nicolae Corlăteanu, concomitent cu activitatea didactic ă, se ocupa deja şi cu cercetările ştiinţifice, fiind şi colaborator la Sectorul de „limbă şi literatură”, ulterior Institutul de limbă şi literatură al viitoarei AŞ al RSS Moldoveneşti. Cu anii creştea şi ca figură de savant-latinist, şi ca specialist de înaltă calificaţie în domeniul didactic. Meritele în ambele domenii se bucurau de o indiscutabilă recunoştinţă, el învrednicind-u-se de înalte şi meritate aprecieri, inclusiv oficiale: profesor universitar şi academician. A fost menţionat şi cu înalte distincţii, şi ale guvernării sovietice (Ordinul Drapelul Roşu de Muncă”, Ordinul Lenin), şi cu ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia Dimitrie Cantemir) .

Dar să revenim la Dicţionarul Rus – Român: ca şi prima, din 1954, şi cea de a doilea ediţie, din 1967, avea doi autori - Nicolae Corlăteanu şi Eugeniu Russev, dealtfel, careva alte lucrări ştiinţifice şi de apartenenţă metodologică realizate de către aceşti doi savanţi în comun. Dar în acest succint studiu voi vorbi doar de unul dintre ei - Nicolae Corlăteanu. Cauza este una simplă: eu l-am cunoscut doar pe acesta şi scurta schiţă, pe care o citiţi, este în legătură cu cea de 105-a aniversaresare de la naşterea lui.

Pe Eugeniu Russev nu l-am cunoscut, nu l-am întâlnit niciodată şi, firesc, n-am nici un fel de cunoştinţe despre acest destoinic savant. Oricum, academicianul Corlăteanu, în amintirile sale („Răspântii”) scrie multe rânduri cu expresie de cordealitate şi profundă apreciere a calităţilor răposatului savant Eugeniu Rusev, cu care au colaborat şi înfăptuit multe cercetări şi elaborări, decenii la rând.

Eu, fiind de studii şi interese profesionale din cu tot alt domeniu, în activitatea mea nu aveam, firesc, intersecţie cu cercetările lingvistice, cu atât mai mult, cu un savant din domeniu din cu tot altă generaţie. Însă, mai mulţi ani după absolvirea Facultăţii Economie, am avut fericirea de a cunoaşte îndeaproape familia academicianului, precum şi de scurte posibilităţi de dialog cu el nemijljcit.

Începutul cunoştinţei îl datorez prieteniei dintre două domnişoare, studente de la facultatea Chimie al Universităţii, prietenie cu durată de o viaţă. Una dintre ele era Mila, fiica academicianului, alta – colega ei de curs – Liudocica Moscalenco, ulterior - viitoarea mea soţie. Ambele erau de o promoţie, ambele după absolvirea facultăţii au făcut doctorantura la aceeaşi facultate, doar la diferite catedre. Ambele şi-au susţinut tezele de doctor în chimie în una şi aceeaşi zi, în faţa unui şi acelaşi Consiliului Ştiinţific de profil, ambele şi-au continuat careva timp activitate didactică la aceeaşi facultate. Dar mai esenţial e faptul, că ele au avut relaţii personale de bune prietene, relaţii care ulterior s-au răsfrâns şi asupra familiilor noastre. Iar, prin intermediul Milei, deja fiind căsătoriţi, am ajuns să facem cunoştinţă şi cu părinţii acesteia.

Pe mine ma impresionat de la prima întâlnire graiul lui Nicolai Grigorievici, anume pronunţarea lui. Pe de o parte, un bogat şi diversificat vocabular, curat , absolut fără rusizme, ceea ce era o raritate în mediul, în care-mi trecea viaţa pe atunci. O construire de propoziţii şi gândire care se deosebeau de o logică şi cu un cunţinut, lipsit de „apă chioară”, fără sinchiseli. Fiecare cuvânt era la locului şi i se potrivea acelui loc.

Pe de altă parte, un tembru de voce, care la începutul cunoştinţei poate descuraja puţin prin aparenta disonanţă între chipul, ţinuta lui bărbătească, impozantă şi vocea subţire cu o fonetică absolut basarabeană/moldoveană. De parcă auzeam vorbind personajele din operele lui Ion Creangă, ori pe un pelenian de ai mei declamând poezia lui Alecsandri sau proza lui Druţă. Ceva incredibil, având în vedere anii de studii petrecuţi de academician la Chişinău, la Cernăuţi, unde profesura, dar şi întreg mediul folosea, intuiesc eu, o fonetică, cum se zicea cândva, mai bucureşteană...

Firesc, intre mine şi Nicolai Grigorievici (cum era obişnuit şi pe atunci, şi ulterior, să ne adresăm la el) nu putea fi amiciţie apropiată. N-am fost nici consăteni, nici de ocupaţii similare, nu i-am fost ucenic . Diferenţa de interese profesionale era prea mare, exista importanţa deosebită şi a treaptei înalte a scării ştiinţifice, pe care se afla el, precum şi apartenenţa noastră, cum am mai menţionat, de diferite generaţii. Diferită era educaţia. El, cum am aflat mai târziu, făcuse liceul „Alexandru Donici” la Chişinău, a fost licenţiat la două facultăţi al Universităţii din Cernăuţi : Facultatea de Literatură şi Filozofie; Facultatea de Drept. Ce-a de a doua - cu menţiunea: „Magna cum laude”). Şi acea şcoală, fie primară, fie secundară, fie superioară, lucru bine cunoscut (şi recunoscut!), dădea cunoştinţe! Nu îndopa, nu intoxica elevul, studentul cu dogme deşerte, rupte de viaţă. Îl înzestra cu cunoştinţe, cu iscusinţa acaparării noilor ştiinţe şi deprinderea aplicări acestora în viaţă. Spre deosebire de educaţia de tip sovietic, de care am avut parte eu (şi nu numai eu!).

Diferite erau şi cunoştinţele şi experienţa de viaţă. Dar firea deschisă a omului Nicolaie Corlăteanu, curiozitatea lui de a cunoaşte viaţa şi oameni noi, de alte ocupaţii, obişnuitul lui comportament cu absenţă de mărinimie, de superioritate accentuată cumva (lucruri, cu care anterior avusem ocazia a mă confrunta în cazul unor altor reprezentanţi ai elitei ştiinţifice/academce), toate acestea mă făceau să uit distanţa când stăteam la vorbă cu el.

Nu pot afirma că întâlnirile, întreţinerele cu academicianul Corlăteanu purtau un caracter sistematic. De regulă, acestea se întâmplau la celebrările zilei de naştere (a lui ori a soţiei lui, Ana Alexeevna) la apartamentul academicianului, în înconjurarea membrilor familiei, precum şi a celor mai apropiaţi prieteni şi discipoli ai lui. Nicolai Grigorievici şi Ana Alexeevna erau o pereche foarte ospitalieră.

La acele evenimente am avut norocul să întâlnesc multe persoane binecunoscute, cu merite în domenii ştiinţifice şi didactice. Nu-mi mai pot aminti numele tuturora, dar iată unele: Haralambie Corbul, Ion Ciornâi, Anatol Ciobanu, Nicolae Bileţchi, Vasile Melnic, doctoriiMaria Cosnicianu, Alexandru Bantoş, Anatol Eremia, Gheorghe Bogaci, Boris Pucalov. Fiecare era înteresant în felul său, conversaţiile lor erau de conţinut şi maniere atractive: eu, fiind de altă profesie şi experienţă practică, niciodată n-am simţit/rerăit clipe de plictisire.

M-a surprins deosebit, mai mult ca oricine profesorul, doctorul habilitat în agronomie Boris Pucalov, prin româna vorbită de el: prin vocabularul bogat şi pronunţarea frumoasă, elegantă, aşi zice, literară, fără regionalizme, ceea ce totdeauna o ştiiam ca o mare raritate printre basarabeni. Ceva similar anterior întâlnisem doar printre studenţii de origini din satele din valea Prutului, de mai la sud de Cahul. De origini bulgar din sudul Basarabiei (or. Bolgrad), el a crescut şi a făcut studiile integral în condiţiile statului românesc şi, se vedea, de bună calitate. Binenţeles, avea bune cunoştinţe şi de limba rusă, ceea ce era o necesutate pentru el, profesor la Institutul agricol din Chişinău. Degrabă va fi un centenar de la naşterea profesorului, doctorului habilitat Boris Pucalov. S-a stins din viaţă două decenii în urmă...

Fiind la relativ multe din astfel de întâlniri, fie ele şi episodice, totuşi, până azi păstrez în memorie o impresie luminoasă despre ele. Pe aceşti oameni îi deosebea o înaltă cultură personală de comunicare. Chiar şi după servirea unui număr bunicel de păhărele de coniac ori pocale cu vin (nimeni „nu depăşea norma”), ei purtau discuţii sincere, lipsite de agitaţie, se împărtăşeau cu amintiri despre calea îndelungată pedagogică şi de cercetări ştiinţifice şi, binenţeles, despre epizoade/cazuri din lunga şi plina de evenimente viaţa celebratului, unele retrăite în comun.

Ultimele decenii, la aceste întâlniri, tot mai accentuat se simţea starea de umilinţă nemiloasă, care a venit, a lovit cu cruzime în ei, durerea, al cărei sfârşit rămânea invizibil pentru ei, oameni ai ştiinţei, ai corpului didactic al şcolii superioare, oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naţionale între Prut şi Nistru...

La acele întâlniri se vorbea, firesc, de problemele profesionale, însă nu ţin minte nici un caz când cineva să fi abordat, iar prezenţii să fi discutat chestiuni politice, trebi de stat, despre guvernanţi, despre şefii ierarhici. Ori despre careva evenimente de rezonanţă publică, abordate cu înfocare de mass/media etc. Însăşi Nicolai Grigorievici, chiar şi fiind, cum ştiam, supus în mass/media unor critici dure şi, să fim sinceri, trase de urechi, cu argumente contradictorii, cu accente lipsite şi de obiectivitate şi de o cuvenită cultură a discuţiilor, nu iniţia discuţii de resort. Cum ar fi putut să fie cazul vestitei ieşiri, în percepţia mea, obraznice, inculte, pe paginile unei revistei literare; în toi de perestroică .

O numesc obraznică fiindcă a fost o încercare de a pune pe umerii şi obrazul emeritului savant responsabilitatea de politica antinaţională şi antiistorică în fosta RSS Moldovenească, aferentă limbii române, de prigonire sălbatică al denumirii acesteia. Politcă, la elaborarea şi promovarea căreia, după cât ştiu, el n-a avut niciodată nici o atribuţie. Însă, ca savant şi pedagog, trebuia să reiasă şi, cum înţeleg, reieşea din acele realităţi, păstrându-şi demnitatea.

În perioada începândă cu 1944, în republică existau nişte oameni (nu i-am cunoscut), printre care era şi viitorul academician Nicolae Corlăteanu, care, după cum se poate conclude, chiar din lista denumirilor lucrărilor autorului pomenite în cartea ”Bibliogrfie. Academicianul Nicolae Corlăteanu” editată postmortem, în 2006, şi acesta a depus eforturi personale concrete, ca revenirea orânduelilor sovietice în spaţiul dintre Prut şi Nistru, să nu fie însoţită şi de „importarea” lin’dii moldovneşti. Ba mai mult, s-o curăţe de aceasta şi pe făşia lungă de la nord la sud pe malul stâng al Nistrului. Şi au reuşit!

Oricum, însăşi titlurile numeroasrlor publicaţii, de prin acei ani îndepărtaţi şi ulterior, sunt cea mai veridică mărturie în favorul acestei afirmaţii. Spre exemplu, univoc convingător este următorul titlu (fie şi cu careva cesiune, dar neimportantă: „mijlociu şi nu mediu): „Culegere de lucrări la ortografia limbii moldoveneşti. Pentru clasele V – VI ale şcolilor de 7 ani şi mijlocii”, editată în 1948. Adică deja nu lin,dii... Doi ani mai târziu după editatrea cărţii, eu, elev de clasa V, studiam, totuşi, ortografia limbii şi nu a „lin’dii”, fie ea şi cu numelede conjuncturpă, în care se scria copil şi nu copchil, copiaţi şi nu perescrieţi, aceasta şi nu aiasta, pele vie şi nu chele jie, citiţi şi nu şitiţi, capitală şi nu stoliţă, pilduitor şi nu childuitor, picioare şi nu chişoare, sigur şi nu nădejnic...

Da, în Pelinia mea natală, ba chiar şi în vorbirea mamei mele (primul şi cel mai apropiat partener de taifas al unui copil), unele dintre regionalisme aveau o pronunţare locală, care deseori coincidea şi cu cea ce o găsim în „Limba moldovenească” scrisă în 1938 de un careva M. Oprea (copia copertei şi a câtorva pagini), precum şi într-un fragment de ziar tiraspolean de pe atunci, pe care le puteţi vedea/citi la sfârşitul schiţei. Posibil, acest M. Oprea să fi fost om de treabă, cu cunoştinţe acătărea despre limba română, ceea ce, mi se pare, se simte din textele lui proprii din paginile accelei cărţi, dar deja exista gardul de sârmă ghimpoasă ideologică, pe care nu-şi putea permite să-l treacă: era păzit cu puşca! Şi scria Oprea „cum se cuvenea”.

Domnul de Sus, dar numai graţie intermediului unor astfel de personalităţi ca Nicolae Corlăteanu, el fiind chiar pe linia de foc, m-a ferit ( şi nu numai pe mine!) în anii mei de şcoală de „perlele şi mărgăritarele” acelor manuale din 1938 şi ziarelor de pe acele vremi!..

Mi-amintesc: ca şi alţi copii am păşit pragul şcolii, pronunţând şi eu copchil, jie, jită, chicior, aiasta etc, dar învăţătorul meu şi manualul scris de Nicolae Corlăteanu cu Eugeniu Russev ne corectau ortografia şi fonetica, preluate din graiul noi de toate zilele a cnsătenilor, ne reeducau lingvistic, ne aduceau la limba literară corectă, moştenită de la clasicii noştri, care au aranjat-o frumos, clar, unficat. Apropo, anume graţie eforturilor pomenitului grup de oameni (pe care eu, spre regret, nu l-am cunoscut integral niciodată; aşa, în treacăt auzisem de aportul lui Andrei Lupan) s-a izbutit excluderea acelei corcituri de gramatică şi din uzul şcolar din stânga Nistrului, care anterior, îndeosebi, după 1937, făcuse deja rădăcini zdravene pe acolo.

Era oare Nicolae Corlăteanu, ca şi alţii din acea cohortă, încântat pe atuncea, ori şi mai târziu, de rebotezarea limbii din română în moldovenească, de prigonirea fără rezerve a denumirii isorice şi înlocuirea cu denumire conjuncturistă? Sau de expulzarea latiniţei şi înlocuirea ei cu chiriliţa, precum şi a unor noţiuni care se păreau „pre romăneşti”? Cred că nu. Există creaţia lui ştiinţifică, aşa cum ea este. Sunt convins: toate eforturile, toată icusinţa, măiestria (diplomatică) a lui, ca şi celorlalţi apărători ai „comoarei în adâncuri înfundată”, ai „şiragului de piatră rară pe moşie revărsată”, pe care le-au moştenit şi absorbit în conştiinţa sa de fii ai pământului basarabean (şi bucovinean, cum sublinia cu insistenţă şi consecvenţă academicianul Corlăteanu!). Era concentrat spre desgunoioşirea limbii (a avut şi de „şters slinul, muceagaiul” ce îngrozea să ne-o inundeze), fără a luta cu decretată categoric de puterea statului. Mai important era despără ginarea ei de invenţiile pretenţioase, dar agramate, stâlcite. Nu era uşor aşa cum acestea aveau acoperire politică şi de o demagogie brutală faţă de ALTFEL DE GÂNDIRE, altfel de percerere, altfel de memorie istorică.

Şi, din cât ştiu, Nicolae Corlăteanu în întreaga sa carieră de savant-lingvist, de profesor universitar n-a tradat niciodată limba natală, n-a contribuit şi n-a admis niciodată în circuit, în primul rând, în scrierile sale pentru şcoli, fie primare, fie secundare, fie cea superioară, nici un cuvânt, nici o expresie, vitrege limbei moştenite de la generaţiile care ne-au păstrat-o, indiferent de cumpenele, care în secolele precedente veneau peste aceste meleaguri.

Totdeauna i-a fost apărător ferm. Nu prin ţipet, nu prin isterie, fără bătălii demonstrative „pentru ochii lumei”, fără încăierări aprinse. Aşa i-a fost firea: să-şi atingă scopul prin cuvânt lipsit de şovăială, prin convingere, răbdare şi înţelepciune, fără maximalism. Prin maniera, despre care între oameni se zice: „Tace şi face”. E bine, e rău – el AŞA a fost. Şi dacă cineva-l urma, îi împărtăşea viziunea ştiinţifică, o făcea nu la insistenţa/dictatura savantului, profesorului, ci din convingere că acesta avea dreptate.

Această particularitate a lui nicidecum nu a fost şi nu e o contrapunere, negare din partea lui a celor, ce au ales altfel de „mondus operandi”: n-am auzit nici de la el nemijlocit, nici spus de cineva despre dânsul că ar fi manifestat atitudine de respingere, de critică în adresa colegilor de breaslă de altă orientare, de alte opţiuni. Nu defaima pe alţii.

Rezultatul atins: 1)scrierile, care au fost şi, cred, în continuare vor fi călăuza multor generaţii, scrieri care rămân înteresante pentru lingvişti şi după trecerea autorului în nefiinţă; 2.) discipolii care n-au regretat că-l urmează; 3) numele nepătat prin compromise inadmisibile, prin trădare de convingeri ori de oameni.

Mai menţionez un lucru: Nicolae Corlăteau a fost printre cei ce cu timpul ne-au readus în spaţiul dintre Prut şi Nistru şi opera clasicilor, ştirile despre începutul scrisului în limba română în spaţiul românesc (de la Nistru pân la Tisa şi Mare), precum şi despre primii cărturari şi cronicarii moldoveni. Încă în 1948 elevii clasei a VIII au primit Crestomaţia „Literatura veche moldovenească”, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu acelaşi Eugeniu Russev şi cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld). A fost o ediţie, cum înţeleg eu, şi cu compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina zilei, să treacă fără probleme filtrele ideologice fără ori cu minimale pierderi, autorii ei – Corlăteanu şi Rusev – capabili să facă lucrul în doi, au avut în echipă şi un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „provenienţa teritorială” şi „apartenenţa de partid”, dar şi ca literator mai descătuşat, mai puţin îndoctrinat în chestiunea limbii.

Mai era „un filtru”: pe o pagine vedem menţiunea: „sub redacţia lui I.D. Ciobanu”. Acesta era principalul vechil, care veghea cu sârguinţă şi păzea cu supra vigilenţă „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni fireşti autohtoni în locul stâlciturilor, rusizmelor hazlii, aiurite, aduse chiar şi în manualele şcolare cu un singur scop – sâ ni diosăghim de „cei din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

În pofida existenţei acestor filtre, noi, elevii din generaţia mea şi ulterioare, am putut auzi şi citi despre primele scrieri în limba română, Psaltirea Şcheiană şi Codicele Voroneţian, despre primii cărturari ai Ţării Moldovei, care, conform afirmaţiilor lor proprii, au scris opere în română (mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei), altă denumire la ei nici nu figurează, despre prima carte ieşită de sub tipar în limba română, „Cazania” lui Varlaam, despre cronocarii Ureche, Neculce, Costinii, despre scriitorii Constantin Negruzzi, Costache Stamati, Ion Creangă, Gheorghe Asachi, Vasile Alexandri, Mihail Eminecu... Azi ni se pare că nu e cine ştie ce, dar în acei ani... Era ca o spargere a unui perete zdravăn, betonat. Căci doar Stamati era basarabean din rădăcini şi aici îşi petrcea viaţa, ceilalţi – de dincolo de Prut!

O aşa atrăgătoare circumstanţă despre uimitoarea/cuceritoarea tălmăcire dată menirii pomenitei „Cazanii” de însăşi autor, Mitropolitul Varlaam, chiar la începutul cărţii, ca un fel de subtitlu: „Carte romănească de îvăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti. Şi la Svănţii Mari. Cu zisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile (Lupu) Voivodul şi Domnul Ţărăi Moldovei. Di în multe Scripturi tălmăcită. Di în limba slovenească pre limba romenească. De Varlam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc.” Era, deci, un text scris de un cărturar moldovean în 1636, care nu bănuia viitoarele schimbări în istoria neamului!

Această menţiune a autorului”Cazaniei” prezintă un interes şi un argument istoric deosebit, dar după cât intuiesc, Redactorul (nu autorii!) pomenitei Crestomaţii a asigurat ca în RSS Moldovenească să nu nimerească în circuit constatări, gen – „Carte românească,...di în limba slovenească pre limba romenească”. În contextul „politicii naţionale” peceperea chestiunii de către strămoşii din Ţara Moldovei ar fi putut provoca întrebări/nedumeriri/afirmaţii ideologic „nesănătoase”, dar şi periculoase pentru minţile unor moldoveni ai contemporanietăţii de atunci (mai sunt de aceştea şi azi); şi în dreapta, şi în stânga Nistrului. Asta ar fi fost un „atentat la temeliile” RSS Moldoveneşti.

Cât priveşte acel,mie necunoscut grup (care nu prezinta o asociere neformală, ci doar existenţa în materie a altor viziuni de cât cele oficiale), printre care se găsea şi Nicolae Corlăteanu, ei au făcut principalul: au redeshis calea moştenirii literare, lingvistice , spirituale naţionale spre cititorul autohton. Pe cât era posibil pe atunci.
Un exemplu. Editarea „Operelor” lui Vasile Alecsandri la Chişinău în 1958 cu folosirea chiriliţei şi fără ”Hora Unirii”, nu a fost capriciul ori alegerea lui Vasile Coroban şi Agnesei Roşca, care au pregătit/ îngrijit ediţia. Însă munca lor ne-a permis să cunoaştem şi dincoace de Prut fermecătoarea comoară poetică a lui Alecsandri, măiestria lui de dramaturg/comediograf: „Sânzeana şi Pepelea”, „Chirişa în Iaşi” şi în provincie... Apropo, cenzorul, care a filtrat „Hora Unirii”, din considerente presupuse/bănite a admis publicarea „Horei Ardealului”; care, fie mai puţin reliefat, mai scurtă, elogiază Unirea: e imposibil să nu observi că un moldovean cheamă la Hora Unirii pe ardeleni.

Revenind la hula din revista literară în adresa academicianului Nicolae Corlăteanu. Acum, în lipsa lui, îmi pot exprima opinia mea: mi se pare era o răfuială vulgară, o pâră mişelească, al căror adevărate motiv şi scop nu le cunosc. Şi nici n-am căutat să le cunosc. Poate a fost din dorinţă înflăcărată a pârâtorului de a se demonstra critic fără rezerve în stilul „timpurilor noi”, „fără căpăstru ”, poate – de a destitui de pe acel tron moral şi ştiinşific, pe care hulitul academician îl ocupa cu tot meritul, poate pentru a ştirbi, din invidie, popularitatea lui Nicolae Corlăteanu în comunitatea ştiinţifică, în mediul didactic, în societate. Dar poate şi din vulgară necesitate de a se descărca de venin. Undeva am auzit că autorul acelei publicaţii, Dumnezeu să-l ierte, căci demult a răposat, ulterior, undeva o fi recunoscut public că n-a avut dreptate.

Din cât am izbutit să conosc, să înţeleg, Nicolai Corlăteanu în firea s-a nu era revoluţionar şi nici dizident. Dar era un profund pasionat al culturii lingvistice române, careia şi-a consacrat viaţa (nu numai ei, ci - şi mai larg – al latinei populare şi relaţiilor acesteia cu limbile romanice). Apropo, câte ceva despre, dacă se poate zice, împăcăciunea lui Nicolae Corlăteanu cu blestemata denumire a limbii, cum a fost decretată întâi – de Împaratul Rus şi menţinută dur în continuare de Puterea Sovietică. Iar acum – de nişte lepădături, pretinse, politice locale. Niciodată n-am discutat cu Nicolai Grigorievici, nu l-am întrebat nimic despre aceasta. Dar am careva presupuneri referitor la chestiune: în 1945 şi următorii ani, numai cel ce dorea neapărat să facă cunoştinţă imediată cu GULAG-ul sovietic putea să-şi permită demarşuri demonstrative, în mod sfidator Puterii să ceară schimbarea politicii statului sovietic în materie. Mai ales că peste tot dominau şi conduceau „cadrele din stânga Nisrtrului”, selectate dintre cei mai agresivi, irecurabili, care tindeau să fie mai „mari credincioşi de cât Papa de la Roma”, dar şi mai analfabeţi românofobi de acolo (căci în perceperea „liniei oficiale”şi în Transnistria de atunci nu chiar toţi erau conaţionali înrobiţi spiritual).

Ca să nu fiu învinuit de afirmaţii goale... S-ar părea că Nicolae Corlăteanu a avut noroc de carieră bună, era miluit de putere. Cum am menţionat mai sus, a fost distins cu ordine şi medalii, cu premiul de stat, cu titlul de om emerit în ştiinţe umanitare . A fost docent, apoi profesor la catedra de limbă şi literatură moldovenească, câţiva ani a fost director-adjunct la Institutul de limbă şi literatură al AŞ al RSS Moldoveneşti, iar între 1961 – 1969 - director a acestui Institut. Dar dece a încetat să mai conducă Institutul, având doar 54 ani? Demisia nu a fost urmare a unui concurs după expirarea termenului de contract. Nu. Aşa a fost voia „ţarului” comunist.

Academicianul a admis/şi-a permis, sigur, neintenţionat, răzvrătire (în rusă:крамолу): la o editură moscovită (de stat, fires, căci altele nici nu existau!) a apărut un Dicţionar Rus - Român (nici nu putea fi altfel, adică, Рус-Молдовенеск, căci URSS avea relaţii diplomatice cu Republica Populară România, dar nu cu RSS Moldovenească! Şi URSS nu dorea să se facă de râs în extern cu un aşa nimic pentru ea; se permitea s-o facă unui satrap local) şi unul din autori era Nicolae Corlăteanu! Iată şi tot păcatul. De fapt era o editare innoită a Dicţionarului din 1954.

Din acea zi, el, savant-lingvist de o înaltă calificaţie, având indiscutabile capacităţi şi binecunoscute e succese didactice şi în arta conduceri i colectivelor mari ştiinţifice, n-a mai fost avansat.Dar nu şi-a pierdut verticalitatea, n-a prefăcut nemila marelui dregător în tragedie ersonală. În anii ce au urmat, a continuat activitatea de profesor la catedra universitară (catedra necesita profesori pentru aşi menţine valoare!), precum şi activitatea de creaţie, aceasta fiind-u-i ocupaţie plăcută, de zi-de-zi, până la finele vieţii . Ultima lucrare fiind „Latina vulgară”, care a văzut lumina tiparului deja în lipsa autorului (2006).

Amintesc încă de o circumstanţă, cam dată uitării: mai bine de 100 ani (1812 – 1918) de ocupaţie rusească, în Basarabia, în toate domeniile, de către autorităţile ţariste se promova cu consecvenţă lozinca denumirii „limba moldovenească”, mai ales după vestitul Regulament organic din, mi se pare, 1831. A urmat propaganda intensivă oficială (în lipsa contrpropagandei!) şi substituirea frontală a însăşi limbii române cu cea rusă, în lipsa căreiva opoziţii, dar, în schimb, în prezenţa multor locali, gata, ca şi mulţi azi, să joace tananica în faţa ocupanţilor.Astfel s-a reuşit înrădăcinarea fundamentală în minţile populaţei locale a denumirii limba moldovenească, ceea ce şi era preferabil autorităţilor.

Cei 22 de ani (1918 – 1940) au fost prea puţini pentru a repara ireversibil situaţia. Astfel, „preluarea trecutului ţarist” de către autorităţile sovietice în chestiune, nici n-a avut de înfruntat împotrivire simţitoare. Cu atât mai mult că documentul iniţial, emis de Moscova în 1940, până la apariţia inventatei RSS Moldovenească, prevedea „alipirea Basarabiei la RASS Moldovenească”, nu invers! Cu însărcinarea, firesc, al autorităţilor aceleia de a administra viaţa de stat şi politică în teritoriile alipite. Iată cine a fost împopoţat (chiar din 28 iunie 1940!) gospodar „al pământurilor alipite” şi a oamenilor, care le-a fost destinul să se nască aici.

Anume aici eu văd cauza fundamentală a căii întortochiate de revenire la un atât de simplu, s-ar părea, lucru, c a denumirea istorică şi firească – limba română. Plus ctastrofala inaccesibilitate pentru noi, localnicii, la susele istorice, moştenite de la strămoşi, care s-au expus argumentat în materie (în primul rând, operele Mitropolitului Dosoftei, Mitropolitului Varlaam, domnitorului şi savantului Dimitrie Cantemir, cronicarul Miron Costin). Inaccesibilitate artificială, de o durată de aproape două secole, provocată intenţionat de autorităţi. Ceea ce am simţit, am retrăit personal, în calea mea proprie, tot anevoioasă şi întortocheată, spre adevărul istoric în această materie, realmente, limpede, dar cu viclenie tulburată de neprietenii, inamicii neamului nostru.

Reparea unei tricăciuni cere mult timp şi foarte multă răbdare...

Dar să revenim la atitudinea şi felul cum se vedea pe sine însăşi Nicolae Corlăteanu, în faţa criticilor săi, înflăcăraţi şi necruţători, mai ales, a creaţiei sale. După îndelungate răzgândiri, el a rupt tăcerea, a răspuns (nepersonificat) criticilor săi. A făcut-o sincer, cu necruţare de sine, dar convingător, elegant, cu demnitate şi fără a ştirbi demnitatea criticilor, fără a eticheta cumva, cu atât mai mult – brutal, pe cineva dintre ei. A făcut-o în 1995, pe paginele unei cărţulii de amintiri şi meditări despre viaţa sa cu titlul: „Răspântii”.

Citez: „În ce mă priveşte, am fost şi rămân un om ce nu m-am manifestat niciodată ca o fire înfocată, care se mistuie într-o văpaie. Sânt o fire măsurată, cumpătată, meditând mult la fiecare pas făcut în viaţă. Poate de aceea unii m-au apreciat ca persoană nehotărâtă, care nu ştie parcă ce trebuie să întreprindă în cutare sau cutare moment al vieţuirii. De fapt, această aparenţă de nesiguranţă era cauzată. N-am fost şi nu sânt dintre aceia care nu ridică niciodată ochii la cer, la anumite stele călăuzitoare, ca să-mi insufle curaj, având şi bărbăţie în rezolvarea multor probleme nu numai ale propriei persoane, ci şi ale celor din jur şi poate chiar într-un sens mai larg. Nu m-am văzut un apostol sau diriguitor de conştiinţe în epoca în care am veţuit în anii marilor răscruci.De cele mai multe ori asemenea diriguitori nu rezistă critici şi odată cu schimbarea vremurilor rămân slabe repere onomastice, privite cu indiferenţă, deseori cu dispreţ şi chiar duşmănie. Am căutat să înţeleg perioada istorică în desfăşurare, cu toate contradicţiile, sfâşierile şi frivolităţile ei...

Nouă, basarabenilor şi bucovinenilor mai în vârstă, ni s-au scos şi urmează să ni se scoată ochii mereu, demonstrându– ni-se în fel şi chip carenţele. Ne dăm seama că împrejurările istorice ne-au făcut să fim, poate, departe de ceea ce ar fi trebuit să fim. Nu totdeauna e vina noastră că ne aflăm unde sântem”.

A mai revenit la temă, în altă parte. Citez după „Las vouă moştenire” publicat în revista „Limba Română” nr. 4(118), 2005: „După vremea faptelor, a căutărilor şi a erfortului creator, vine în viaţa omului o vreme a liniştii, a retrospecţiei şi a spovedaniei: port în sufletul meu experienţa amăruie a peste şaptezeci de ani de muncă ştiinţifică şi pedagogică şi voi să mă adresez - foştilor elevi şi studenţi, celor care cunosc lucrările şi activitatea mea, tineretului studios, tuturor oamenilor de bună credinţă – cu vorbele înţeleptului strămoş Marcus Tullius Cicero: Ego plus quam feci, facere non possum, adică, „Mai mult de cât am făcut, n-am putut să fac”.

Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului neam românesc. Eram, dragii mei „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii – copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrige şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr.”

Să facem o oprire, să ne întrebăm: Cât costă pronunţarea acestei sintagme: „aveam în unimi(o ştiau mulţi dintre voi!)”? Ce durere exprimă ea, decenii purtată în sine de un om onest, devotat profesiei? Mi-amintesc de cuvinte auzite cândva, ele fiind pronunţate în public de cunoscutul literat chişinăuian Iurie Colesnic. Le-am auzit şi, poate num ai eu, le-am memorizat. Ele se refereau la lipsa în arhivele familiare amintirilor, carnetelor cotidiene scrise despre nu prea îndepărtatul trecut. „Oamenii se temeau să-şi deschidă sufletul hârtiei, ei se temeau să ţină minte trecutul. El, trecutul, putea fi pericol chiar pentru viaţa omului”. Nu afirm că scriitorul astfel s-a exprimat, cuvânt în cuvânt. L-am expus aşa cum l-am memorizat. Dar sensul l-am păstrat, căci adânc m-a impresionat.

Citesc aceste rândurile din spusele lui Nicolai Grigorievici şi mi se strânge inima: „Doamne, ce cruzi şi neghiobi suntem: probozim, ba chiar suntem gata a schinjuim paznicul, care n-a măturat azi în colibă, deşi habuzăria e bine îngrijită şi rodul ei – bine păzit de hoţi... Posibil poate mie nu mi s-a nimerit să citesc vre-o dată prin presa autohtonă, prin reţelele socializate, să aud prin societate vocea cuiva dintre „foştii elevi şi studenţi, cei care cunosc lucrările şi activitatea”, dintre „oamenii de bună credinţă”, care să fi sărit în apărarea ÎNVĂŢĂTORULUI iubit, savantului ce consecvent a contribuit la păstratrea curăţeniei limbii, fie şi plătind pentru aceasta, conştient, dar involuntar, cu imagnea proprie şi cu denumirea istorică a ei.

Astfel de „tăcere” poate fi scuzabilă doar într-o singură circumstanţă. După cât e bine cunoscut, Nicolae Corlăteanu nu suferea zarva în jurul său, în jurul numelui său ori cu implicarea numelui său, prefera să lase fără răspunsuri insinuările ţintite spre dânsul. Şi dacă cineva din simpatizanţii lui, având intenţie să replice publicaţia de pomină, ar fî împărtăşit astfel de gând cu dânsul, cu siguranţă, nicidecum n-ar fi putut obţine acordul lui.

Academicianul Nicolaie Corlăteanu a fost nu doar numai savant şi pedagog . Într-o conjuncţie fericită, trainică şi de bună înţelegere reciprocă, ce a durat peste şase decenii, cu Ana Alexeevna Crasnoşciocov, a avut noroc de urmaşi talentaţi, de treabă, stimaţi în societate: fiica Mila, doctor în chimie (1941 - 2002), feciorul Saşa (1952), doctor în biologie, docent, conferenţiar universitar şi cercetător şi nora Ludmila (1952, Pucalov), doctor în biologie, conferenţiar cercetător, care i-au adus pe nepotul Săndel (1979), doctor habilitat în medicină, conferenţiar universitar şi nepoata Milusea( 1988), lingvist (limbi moderne), ziaristă. După plecarea în eternitate alui Nicolae Corlăteanu şi a Anei Alexeevna, neamul Corlătenilor s-a extins, cu soţia nepotului – Olga (1983, Ciobanu), medic şi cu strănepoţica Sanda (2013), elevă.

Avea şi o pasiune extra profesie, ori cum se zice azi - hobby: badmintonul. Aproape de la apariţia acestuia prin Chişinău, la începutul în anilor 60 ai secolului trecut, se ocupa sistematic cu badmintonul, participa la unele competiţii locale. Acestei pasiuni, ca şi oricărei altei ocupaţii în viaţa lui, se deda cu punctualitate, cu pedantism, în sens pozitiv al acestei noţiuni. Anumite zile ale săptămânii, la orele convenite cu partenerii, făcea drumul de la domiciliu până la terenul de lângă Moldexpo, către timpul programat ocupaţiei. Avea o frecventare stabilă la antrenamente şi competiţii. Nu exclud că aceasta psiune a contribuit şi la longevitate, şi la capacitatea lui de creaţie, până la ultimele zile de viaţă.

Fiind spre finele schiţei, cu plăcere spun: preţuiesc foarte mult şi mă mândresc cu faptul că academicianul Corlăteanu, în diferiţi ani, ne-a cadonat (cu foarte simpatice dedicaţii!) mie, familiei noastre, careva dintre cărţi de ale lui, de regulă, după ieşirea lor de sub tipar:

- „Cercetarea latinei popularei relaţiile ei cu limbile romanice”, editată în rusă la Moscova în 1974 (Исследование народной латыни и ее отношений с романскими языками);
- „Lumea cu toate ale ei”, editată în 1988 la Chişinău;
- „Răspântii”, editată la Chişinău în 1995 (spre regret, în circumstanţe necunoscute, am pierdut-oşi acum am alt exemplar, dar fără dedicația lui);
- „Încadrarea lingvistică în realităţile europene”, editatăla Chişinău în 2001; - „Neologizmul în opera Eminesciană”, editată la Chişinău în 2004.

Academicianul Nicolae Corlăteanu s-a stins din viaţă în 2005, lăsând o largă, diversiricată moştenire ştiinţifică. Bibliografia lui începe cu 1945 şi include 147 de titluri numai de cărţi de autor, ce-i poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai des – Eugeniu Rusev. Cu numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărţi redactate, editate cu îngrijirea lui (printre ele o mulţime de dicţionare bilingve), precum şi studii, articole din ediţii periodice. Post mortem a văzut lumina tiarului manualul „Latina vulgară”, în 2007, carte scrisă la finele vieţii, în coautor cu Lidia Colesnic-Codreanca, care a şi avut povara îngrijrii acestei ediţii.

O bună, neuitată moştenire, pe lângă memoria despre sine ca savant, este şi cea de om onest şi de bun învăţător. Şi cât vom trăi, el va fi în memoriile noastre.

Autor Grigore Furtună

Commentarii [ 6 ] adaugă comentariu

  1. 2020.05.13 17:25 Ana
    Clar lucru, el a fost om mare in Moldova noastra.
  2. 2020.05.13 18:31 Vasile
    On viucil polovina Moldovi, eto fact!
  3. 2020.05.14 20:02 Alexandr
    Exprimăm sincere mulțumiri autorului acestui articol, Dlui Grigore Furtuna pentru omagiul adus capului familiei noastre.
  4. 2020.05.14 20:57 Alexandr
    Exprimăm sincere mulțumiri autorului acestui articol, Dlui Grigore Furtuna pentru omagiul adus capului familiei noastre. Cu respect, A. Corlăteanu
  5. 2020.05.15 18:22 Alexandr
    Mulțumim din suflet redacția Infotag pentru publicarea acestui text. Este un gest nobil, pe care-l apreciem foarte mult. Cu profundă recunoștință, familia Corlăteanu.
  6. 2020.05.16 19:38 Paulina
    Academician a fost un om mare!!!

adaugă comentariu

  • nume
  • email
  • mesaj
Multumim!
Comentariul dvs. va fi publicat după aprobarea administratorului.