Press-release
Declaraţia Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova cu privire la afirmaţiile ambasadorului Rusiei la Chişinău, domnul Valeri Kuzmin
În legătură cu declaraţia E.S. Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău din data de 14 octombrie 2009, precum că manualele de istorie a românilor din Republica Moldova conţin afirmaţii rusofobe, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova consideră că aceste afirmaţii sunt tendenţioase şi nu corespund realităţii. Este adevărat că istoria relaţiilor dintre Rusia şi Principatele Române/România a trecut prin diferite etape, care includ atât momente de colaborare, cât şi momente de tensionare a acestor raporturi. Istoricii care au scris manualele de istorie a românilor au încercat să redea cât mai echilibrat aspectele principale ale acestor relaţii de-a lungul secolelor. Unora le-a reuşit mai bine, altora mai puţin, dar existenţa acestor viziuni pluraliste asupra trecutului este o necesitate într-o societate democratică şi, mai mult, chiar un indiciu clar al existenţei acesteia.
Interpretarea unor momente-cheie din istoria românilor şi în speţă a celor legate de istoria Basarabiei nu pot să coincidă cu cele ale istoriografiei ruseşti contemporane, cum ar fi spre exemplu, anul 1812, 1918, 1940/1944, 1991 sau în ceea ce priveşte procesele desfăşurate în perioada ţaristă şi sovietică. Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte state europene, de exemplu Franţa şi Germania cu referire, spre exemplu, la interpretarea anilor 1871, 1914, 1918, 1940. În ciuda viziunilor diferite ale acestor evenimente, cele două ţări europene întreţin relaţii foarte bune şi, mai mult, pe colaborarea armonioasă a acestora se bazează existenţa Uniunii Europene. În 2007 şi 2008, aceste ţări, Franţa şi Germania, au elaborat două manuale de istorie după care se predă în şcolile de o parte şi alta a Rinului. În ceea ce priveşte anii 1940-1944, spre exemplu, ocuparea Franţei de către Germania nazistă şi represiunea unor categorii sociale sau etnice (mai ales evreii) este condamnată fără echivoc. Acest lucru nu e perceput de germani ca o ofensă la adresa Germaniei ca stat sau a germanilor ca popor, aşa cum condamnarea experienţei coloniale franceze din aceleaşi manuale franco-germane nu constituie un motiv de disconfort pentru Franţa ca stat şi francezilor ca popor.
Manualele de istorie naţională din Rrpublica Moldova – numite de istorie a românilor, adică a spaţiului unde românii reprezintă majoritatea, dar care nu exclude istoria altor minorităţi etnice – tratează anul 1812 ca un an tragic pentru istoria Moldovei în general, a Basarabiei în particular şi condamnă politica de cucerire şi colonizare a Imperiului Ţarist. Acest lucru se face deoarece de la unul dintre cele trei principate medievale româneşti – Ţara Moldovei – s-a mai rupt o bucată, Basarabia. Pentru Imperiul Ţarist a fost vorba de un câştig şi e firesc ca manualele de istorie din Rusia să promoveze această viziune pentru că ea corespunde intereselor statului rus. Acest lucru însă nu a servit şi nu poate servi drept prilej pentru ambasadorul R. Moldova de la Moscova de a declara că manualele de istorie a Rusiei sunt românofobe sau antimoldoveneşti. Exemple de acest fel pot continua. Este cunoscut faptul că manualele de istorie din Rusia condamnă jugul tătaro-mongol care a dominat în cnezatele ruseşti secole la rând, dar aceasta nu poate fi interpretat ca o denigrare sau ofensă la adresa Mongoliei ca stat sau a mongolilor ca popor. Condamnarea de către aceleaşi manuale de istorie din Rusia de astăzi a agresiunii Germaniei naziste din 1941 nu a fost comentat de ambasadorul german la Moscova ca un gest antigerman, pentru că istoria este istorie. Mai mult, Germania actuală şi-a cerut scuze de la popoarele europene pentru crimele săvârşite de regimul hitlerist şi în acest sens comportamentul Germaniei este un exemplu şi pentru alte state care au săvârşit acţiuni comparabile.
În perioada sovietică a predominat interepretarea potrivit căreia toate popoarele au intrat benevol în componenţa Imperiului Ţarist, abordare continuată şi după destramărea Uniunii Sovietice. Reminiscenţe ale unei asemenea paradigme sunt întâlnite chiar în republicile care astăzi fac parte din Federaţia Rusă. Astfel, în anul 2007 au fost marcaţi 450 de ani de la „intrarea benevolă în componenţa Rusiei” a Republicii Adâgheia, Başcortostanului, Kabardino-Balcariei şi Karaceaevo-Cerkesiei, 300 de ani – a Hakasiei, în 2008 – 450 de ani a Udmurtiei, mai apoi a Kalmâkiei (400 ani), în 2001 şi 2002 – a Ciuvaşiei şi Republicii Mari El. În realitate, taboul real al „alipirilor” a fost mult mai complicat. În literatura istorică de specialitate din Rusia de astăzi se remarcă o discrepanţă semnificativă care există în abordarea acestui subiect, atât în istoriografie, cât şi în manualele de istorie la nivel federal şi cel regional. Componenta regională este adesea mult mai pronunţată în aprecierea fenomenului „eliberator” al Imperiului Ţarist, dar aceasta este, în opinia noastră, o temă de discuţie pentru istoricii şi autorii de manuale din Rusia şi nu o temă de speculaţii politice pentru istoricii şi autorii de manuale din afara hotarelor Ferderaţiei Ruse.
Republica Moldova şi-a declarat intenţia de a se integra în Uniunea Europeană, fără însă a dori o confruntare cu Rusia, ci din contra, prin păstrarea unor relaţii normale şi reciproc avantajoase. Dacă Federaţia Rusă va accepta de facto dreptul Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, cu un parlament şi guvern constituite în mod democratic, de a-şi decide viitorul, va avea numai de câştigat.
Chişinău, 16 octombrie 2009
Comitetul de Conducere al AIRM
